Se susţine de către mai-marii de la Bucureşti că Regionalizarea are în vedere raţiuni economice. Cu prioritate, atragerea de fonduri europene. Viziunea n-are încă suficient contur, mergându-se pe modelul actualei împărţiri a euroregiunilor naţionale. Îmi închipui ce frumos va suna chemarea adresată „turiştilor străini”: „Veniţi în regiunea 6 pentru că aici avem 8 monumente UNESCO!”; „Poftiţi în regiunea 8, care are peste 200 de biserici de lemn!
Evident că aici am adus discuţia spre absurd. Dar problema cea mare derivă tocmai din faptul că cetăţenii nu mai pot distinge normalul din mulţimea de absurdităţi cultivate. Nu se doreşte promovarea ideii „regiunilor istorice” pentru a nu da apă la moară „unora”! Dar fără „regiuni istorice” nu poate avea loc o Regionalizare! În Franţa, spre exemplu, constituie regiuni teritorii cunoscute de sute de ani ca entităţi distincte: Alsacia, Bretania, Lorena, Normandia de Sus, Normandia de Jos, Champagne–Ardenne, Midi-Pirinei etc. În Italia, la fel, ţinuturile istorice constituie scheletul pentru divizarea administrativă regională: Lombardia, Calabria, Campania, Liguria, Piemont, Sardinia, Sicilia, Toscana, Umbria şi celelalte asemenea, până la totalul de 20. Şi tot la fel şi în Polonia, cu 16 voievodate, fiecare având „nume sfinte” din istoria acestei ţării: Polonia Mică (Cracovia), Polonia Mare (Poznan), Silezia (Katovice), Silezia Inferioară (Wroclaw), Mazovia (Varşovia), Pomerania (Gdañsk), Pomerania Occidentală (Szczecin) ...Evident că istoria nu trebuie lăsată să ne „isterizeze”, dar Ea ne poate servi atât prin reverberaţiile de mentalitate care acţionează pozitiv, cât şi prin consecinţele sociale ale funcţionalităţilor identitare. Din acest conţinut de idei s-a născut teoria valorificării forţelor de agregare culturală, apte să funcţioneze şi ca vector economic. Oricare din regiunile pomenite mai sus poate cons
