„Dacă vrei să se spună ceva în politică, roagă un bărbat; dacă vrei să se facă ceva în politică, roagă o femeie”...

Există oameni despre care uiţi că sunt muritori. Vestea morţii lui Margaret Thatcher a fost un clasic memento că până şi fierul se întoarce în pământ. Avea 87 de ani, era bolnavă grav de cel puţin 10. O minte strălucită, îngrădită şi umbrită de Alzheimer. Mai multe atacuri cerebrale. Şi totuşi, întreaga lume a părut, luni, sincer surprinsă.

Margaret Thatcher a fost singura femeie premier din istoria Marii Britanii, prima din istoria modernă a unei mari puteri occidentale. Despre politicile ei, despre realizările, eşecurile, controversele din jurul ei, despre thatcherism şi adevăratul rol pe care l-a jucat fostul premier britanic în dărâmarea Cortinei de Fier - despre toate acestea şi multe altele s-a discutat îndelung luni şi se va mai discuta la fel de mult până ce se va aşterne uitarea şi se va instala impresia că Doamna de Fier a fost mereu moartă, o statuie în istoria Europei. Istoria va fi cea care o va şi judeca.

Dincolo de aceste lucruri, însă, moartea lui Margaret Thatcher şi comemorarea unui personaj-cheie al secolului XX trebuie să ne amintească de un adevăr: nu este deloc uşor să fii femeie în politică. Nu este uşor acum, nu a fost uşor nici când a început ea. Nici Margaret Thatcher nu credea cu adevărat că va putea ajunge atât de departe, că va scrie istorie. Cu şase ani înainte să ajungă la Downing Street, spunea că nu vede un premier femeie în Marea Britanie.

Cu poşeta la braţ, cu părul tapat, pălăriii şi costume colorate, machiată discret, dar mereu aranjată, a demonstrat că poţi face politică, o politică dură, de nivelul cel mai înalt - cu toate acestea, nu clasica politică masculină, nu politica bărbatului. Nu e puţin lucru.

„The lady's not turning” (Doamna nu dă înapoi), le spunea Thatcher conservato