În dialog cu Sorin Antohi (2). Daniel Cristea-Enache: Mai există o identitate românească? Sau adaptabilitatea a fost atît de mare, încît românescul e de fapt un receptacol de elemente străine? Ce ar rămîne, în opinia dvs., ca un element „pur” românesc, vizibil şi rezistent, definind o identitate specifică?

Sorin Antohi: În viziunea mea, identităţile sînt constelaţii dinamice şi interactive rezultate dintr-un joc misterios şi imprevizibil de practici şi agencies, determinisme, posibilisme şi contingenţe, viziuni despre lume, contacte şi transferuri, experienţe, memorii şi imaginare sociale (de la credinţe, speranţe şi angoase la proiecte şi utopii)...

Societăţile postmoderne occidentale şi o parte din cele aflate (perpetuu?) în curs de modernizare şi democratizare (în fostele Lumi a Treia şi a Doua – lagărul socialist şi statele succesoare), sînt postistorice, multietnice şi multiconfesionale. Colonialismele şi hegemoniile globale, conflictele şi schimbările mediului, evoluţiile demografice şi viaţa economică (atît perioadele de boom, cît şi cele de bust) au pus în mişcare fenomene migratorii la scară planetară, între care şi marea evadare a românilor din România şi Republica Moldova.

În societăţile-ţintă (nimerite din prima sau din a n-a încercare), s-a observat în consecinţă, pe lîngă apariţia unor populaţii tot mai eterogene şi mai multiplu hibridate (din toate punctele de vedere, de la culoare la nivel de educaţie, de la statut social la stiluri de viaţă...), o tendinţă de re-agregare a indivizilor cu origini/culturi/limbi/religii similare în reţele şi chiar insule comunitare. Am scris cu ani în urmă despre comunitarismul lui Amitai Etzioni – societatea monocromă – într-o Americă în care, potrivit marelui sociolog, originile indivizilor nu mai contau, din moment ce integrarea în spaţiile de muncă, de consum, de distracţie, de exprimare politică s