Pe la începutul anilor ’90, cînd Codruța, băiețoasă din fire, bătea mingea cu puștanii în dosul școlii, am fost căutat la redacția cațavencilor de un domn adumbrit de o delicatețe aproape feminină, dar și de o suferință ascunsă, care nu-și închipuia la ora aia că girafa pe care o creștea în apartament va ajunge procurorul general al republicii.

Venise de la Mediaș să ne trateze de orbul găinilor căci, spunea el, poate noi la București nu vedem cum, după ’89, băieții cu ochi albaștri și-i dau la revopsit, fiindcă în provincie tortul care înainte era împărțit între activiști și securiști a rămas tot în mîinile lor îndemînatice și nimeni nu le poate smulge cuțitul.

Omul nu bătea cîmpii, căci provenea din aceeași tagmă ca și Monica Macovei, numai că spre deosebire de Maica Smara a societății noastre civile, care se cununase la mănăstirea Secu, el, ca tînăr procuror, turnat de un coleg că mîrîie împotriva sistemului, fusese anchetat de Securitate, muștruluit la județeana de partid și hăituit în așa hal încît, în acea meserie unde nu trebuia să gîndești cu inima, a devenit, înainte de vreme, un cardiac profesionist.

Baiul său era că harnicul turnător pe care-l găsise în dosarul personal de urmărire informativă, făcut cadou de un june revoluționar ce umblase cu furca-n decembrie ’89 prin arhivele Ohranei locale, nu numai că nu-și turna cenușă în cap pentru vechile păcate, ci se cățăra cu dezinvoltură în plopul capitalismului, încurajat de data asta de SRI.

Copil naiv al plebei proletare, nu bunghisem cîtuși de puțin că venerabilul epigramist liberal, numit de feseniști ministru al Justiției, fusese lipit ca un petec pe sacul lui Ion Iliescu tocmai de cei ce-l mulseseră cu spor vreme de patruzeci de ani, că dădea bine la export și era ușor de șantajat cu maldărul de turnătorii în vers liber, astfel că m-am oferit de-a-mboulea să-l ajut pe tatăl