În România anilor ’80, cînd eu mă dădeam de ceasul morţii să cresc mare, părinţii mei dădeau regulat în mintea copiilor. În fiecare sîmbătă seara, sufrageria mea sau a celorlalţi oameni mari, pe unde ne nimeream în vizită, devenea teritoriu interzis pentru noi. Eram trimişi fără menajamente să facem ce-om şti, în timp ce pe masa din centru, cu patru scaune pe laturi, apăreau cărţile de joc, tabacioc, scrumiere şi ceva alcool, iar gazda pleca să prepare nechezolul. Din spatele uşii, din ceaţă, începeau să se audă formule ezoterice: „Un sanzatu’!“, „Două pici“, „Eşti în zonă!“ şi, din ce în ce mai des, pe măsură ce noi ne plictiseam de de-a v-aţi ascunselea sau de jucării şi începeau să ni se închidă ochii, „Bou de bridge!“, „Ai defosat cu spatele!“ sau „Atac de ra-hat, bă, băiatule!“

Fenomenul care năştea atîta pasiune, nopţi pierdute, abuzuri verbale şi, la limită, prietenii distruse şi divorţuri, se numea bridge. Un simplu joc de cărţi, care, culmea, nici nu se juca pe bani! Fireşte că atracţia era irezistibilă, aşa că ne-am apucat de treabă în clasa a IX-a, împreună cu cîţiva colegi. Cu ifosele caracteristice vîrstei, ne dădeam rotunzi cu ce reuşisem să scormonim prin foarte rarele surse de informaţii la îndemînă atunci: poveşti despre cluburile englezeşti unde fusese inventat, faptul că Ceauşescu interzisese jocul şi închisese Federaţia Română de Bridge din cauză că se adunau prea mulţi tipi inteligenţi la cluburi şi concursuri, performanţele celebrei „echipe albastre“ a italienilor, conduse de Giorgio Belladonna, la Cupa Mondială. Asta la început, pînă am izbutit să înţelegem şi ne-a prins febra cu adevărat.

Pentru că bridge-ul este extrem de complex şi frumuseţea lui devine din ce în ce mai evidentă, pe măsură ce constaţi că donele sînt irepetabile, iar tehnicile de joc pot fi dezvoltate la infinit. E compus din licitaţie – adesea convenţională,