- Social - nr. 70 / 10 Aprilie, 2013 "Tatal este Iubirea care rastigneste, Fiul este Iubirea rastignita, iar Duhul Sfant este puterea biruitoare a Crucii.” (Sfantul Filaret Drozdov) Adeseori, ne comportam ca si cum am fi "profesionistii” iubirii. Pretindem savant ca stim ce inseamna a iubi si, in consecinta, sfatuim sau indemnam cu aplomb la iubire. Asta in cazul cel mai fericit pentru noi, cand nu suntem "electrocutati” de duhul maniei, al urii fraterne, al persiflarii extaziate sau boicotului iscusit instrumentat impotriva persoanei care ne ia fata. In plus, se pare ca mai avem si predispozitii dihotomice in materie de iubit. Adica, stabilim cu precizie cine si cat trebuie iubit, fara a irosi inutil un asemenea sentiment nobil cu cei care nu ne starnesc nici macar simpatii. Torentul iubirii trebuie controlat atent, ca doar nu "stricam orzul pe gaste”. Apoi, dam de inteles ca a iubi e totuna cu a te fixa patimas in placeri trupesti, erotizand aproape de fiecare data orice provocare la iubire curata. Iubirea devine, in asemenea conditii, materie prima pentru senzualism si pansexualism degradant, curente care au confiscat scena publica, de la tarabele lubrice si programele TV pana la instaurarea unei mentalitati de tip erotic, reflectata in comportament, vestimentatie si limbaj. Asa se face ca iubareti si iubarete de toate soiurile pozeaza in dascali ai iubirii prost intelese si nociv promovata. Intr-adevar, ramai uimit sa vezi cu cata dezinvoltura manevram verbal iubirea. O intoarcem pe toate partile, o adjectivam cu tonuri tari, ii punem coroana de regina a tuturor faptelor bune, dar, cu toate acestea, in noi nu se petrece nicio schimbare in bine, cel putin pe masura cuvintelor frumoase cu care "imbracam” iubirea. Ar trebui sa intelegem ca orice exercitiu declamatoriu (pompos, bombastic), in materie, e un fiasco garantat. Mai mult, iubirea e ceva (de multe ori nu