Întrebarea e mereu aceeaşi: cît magic sau fantastic e în viaţa ta? Eu am crescut ca Heidi, pe un munte, ceea ce pare suficient de fantastic privit acum, din Bucureşti, dar atunci, dincolo de Moş Crăciun, 23 August, cînd se umplea locul de turişti şi de Campionatul mondial de fotbal transmis de bulgari, eu nu prea aveam ce alege la capitolul magie. Degeaba ştiam fiecare balegă de pe un munte, degeaba ştiam să arunc cu barda, să te duc în locuri în care puteai să coseşti flori de colţ, nimic nu se compară cu pilotarea unui Harrier (Harrier Attack) sau cu o clonă de Space Invaders pe un C64. Degeaba săream ca un ţap din creangă în creangă - Jumping Jack era mult mai palpitant.
Jocurile sînt o doză controlată (mai bine sau mai rău) de provocare învelită într-un staniol fantastic. Tehnologia are ceva magic oricum. Îmi aduc aminte cînd am văzut, în trusa de scule a unei delegaţii de cercetători japonezi, o lanternă de pus pe cap: era să leşin de uimire. Cînd tata a făcut rost de un aparat video, un geamantan de casete şi un televizor color, am fost năuc săptămîni. Primul calculator (amic) nu putea salva nimic, nici pe casetă, şi trebuia să scriu în fiecare zi (copiat dintr-o carte) un program în Basic ca să-mi apară ceva pe ecran - un soi de joc ce dura aproape două secunde. O oră de scris - două secunde - gameplay. Apoi, ajuns prin `85-`86 în Bucureşti, ca răsplată pentru meditaţiile de limbă română, doamna Dorcioman m-a lăsat să mă joc la un HC.
Fac parte din generaţia celor care au prins primelor PC-uri. Avea un coleg un X86 cu monitor portocaliu-negru. Din alea verde-negru văzusem destule - era un PDP la Institutul de fizică din Măgurele unde puteam să mă furişez. Aşa am trecut de la ceva karate de HC la F19 pe X86 şi toată seria aia de jocuri - Space Quest etc. Pînă să am eu PC-ul meu, am mai stat într-o supă de visare şi dorinţă, chinuit de realitatea
