Îmi cer scuze de la început pentru tonul puţin revoltat.
M-a scos pur şi simplu din minţi învăţătoarea Cristiana Anghel. Eu tot timpul i-am luat în serios pe cei care au făcut greva foamei. M-au impresionat nişte membrii ai Uniunii scritorilor, cu mulţi ani în urmă. Chiar şi Dan Iosif, care se legase cu lanţuri de gard...Mai târziu am aflat tot felul de lucruri despre aceste întâmplări.
Cum că mâncau şi beau noaptea, cum că gestul lor a avut cu totul alte intenţii şi scopuri decât ne lăsau impresia. Şi pe Cristiana Anghel am luat-o în serios. Ba mi-a fost puţină jenă în numele meu şi al multor colegi, pentru că noi nu am avut curajul să facem aşa ceva. Când colo, o mascaradă!
Povestea ei este cunoscută şi nu o mai reiau. Mai mult ea s-a îmbogăţit şi a început să facă şi propagandă în favoarea celui care a plătit-o şi o mai plăteşte, probabil. Mai mult a început să fie agresivă şi să ameninţe oamenii din jur, chiar şi gazetari cunoscuţi. Pe noi dascălii ne-a uitat. Nu mai are nici o legătură cu necazurile noastre. Mai mult şi-a angajat şi copilul într-o funcţie călduţă, la minister.
Noi profesorii, în general nu prea am intrat niciodată în Ministerul învăţământului. Câteodată mergem la Inspectorat şi atunci este un privilegiu. Noi dascălii nu am luat niciodată atâţia bani într-un interval atât de scurt de timp, cum a încasat ea “drepturi de autor” .
Şi dacă stau bine să mă gândesc ea a obţinut toate aceste avantaje pe spatele suferinţei noastre. Şi, probabil, noi profesorii ar trebui să o dăm în judecată sau să o reclamăm undeva pentru că a profitat de necazurile noastre ca să parvină ea. În rest o mizerie. Ca să îmi treacă citesc ce poezii frumoase publică în Jurnalul Naţional Marius Tucă, concetăţeanul ei şi mă gândesc cum că la Caracal sunt mulţi oameni de suflet nu doar mizerii !
