Arena Naţională i-a scutit pe patronii de cluburi de grija stadioanelor mai vechi decît Top 300.
Stadionul din Ghencea are soarta unei case nelocuite. Sau parţial locuite. La fel Giuleşti, la fel stadionul din Ştefan cel Mare. La fel stadionul Progresului, stadionul din Regie. De-a lungul anilor, patronii cluburilor de fotbal au făcut presiuni şi promisiuni. Au cerut ca statul să le cedeze arenele “pe un euro”, preţul fixat de Gigi Becali, sau în concesiune pe 49 de ani, termenul fixat de George Copos. Ce înseamnă 49 de ani cînd renovarea unei peluze a durat cinci ani? Noul acţionar majoritar de la Dinamo vrea să demoleze stadionul care aparţine MAI şi să construiască altul în loc, “sper să se găsească modalitatea”.
Blocajul durează. Şi lasă urme. Paragina se întinde, se cronicizează. Statul e un proprietar lamentabil de baze sportive. Statul român, în general, e un proprietar lamentabil. Din lipsă de bani, din lipsă de interes sau din cauza altor interese, stadioanele au rămas în grija cui se nimereşte. Faptul că mai bine de zece ani, Ministerul Transporturilor a încasat de la FC Rapid o chirie de 750 de euro lunar pentru stadion arată în ce direcţie a fost convenabil aranjamentul.
Chiria a crescut între timp, dar, prin 2008, un preşedinte rapidist explica de ce trebuia să rămînă la 750 de euro. Pentru că “stadionul nu e civilizat”. Steaua plăteşte 20.000 de euro lunar pentru Ghencea, Dinamo - 3.000 de euro lunar pentru Ştefan cel Mare. Ambele stadioane se prăbuşesc încet. A devenit mai rentabil să închiriezi, la preţ netransparent, un inel pe Arena Naţională, “un stadion civilizat”, decît să joci pe teren propriu. În alte ţări, Arena Naţională ar fi fost deja dată spre gestiune unei firme. Dar administraţia locală amînă procedura. Şi aşa a ajuns gazonul de basm ofilit mai aglomerat ca Gara de Nord.
Şi aşa a ajuns un stadion vechi de mai puţ
