De la Herodot ştim că jocurile de noroc ar fi fost născocite în Lydia, regat din Anatolia (sec. XII î.Hr.). Confruntaţi cu o mare foamete, lydienii au încercat să o amăgească în fel şi chip, astfel încît au scornit jocul cu zarurile, cel cu arşice, jocul cu mingea şi cîte alte feluri de jocuri... Din două zile, una şi-o petreceau toată vremea de jocuri de noroc, ca să-şi ia gîndul de la mîncare.

Henk Tijms, specialist olandez în teoria probabilităţii, consideră că apariţia primei perechi de zaruri a avut un impact asupra mobilităţii bunurilor în economia preistorică, la fel ca inventarea roţii. Zarurile sînt cele mai vechi dispozitive pentru jocurile de noroc, arheologii descoperindu-le în şantierele din toată lumea. În Antichitatea greacă şi romană, aruncatul zarurilor era cel mai popular joc. Romanii aveau o fascinaţie pentru zaruri, le foloseau nu numai pe cele cubice, ci şi unele cu 20 de faţete. Zarurile au fost jocul favorit şi în Evul Mediu.

Către anul 1360, îşi fac apariţia în Europa cărţile de joc, o adevărată revoluţie în lumea jocurilor. Faţă de zaruri, cărţile au adus un formidabil potenţial „tehnologic“ şi creativ. Uşor de fabricat şi de manipulat, aceste mici piese subţiri – de lemn, apoi de carton lucios şi pictat – au permis nenumărate jocuri şi configuraţii. Probabil – spun specialiştii – ele provin din China şi au sosit în Vest la momentul potrivit, cînd apăruseră hîrtia şi procedeul xilogravurii, apoi al tiparului şi al litografiei care făceau posibile producerea în serie şi difuzarea pe scară largă. Prin inepuizabila şi fabuloasa ilustraţie, prin forma lor, cărţile de joc reflectă, de la apariţie pînă azi, atitudini colective, sensibilităţi, idei politice şi morale, stereotipuri etnice etc.

Occidentalii încep să joace cu frenezie. Se estimează că în Franţa, în 1770, au fost produse peste 7 milioane de pachete de joc. Montesqu