Cei mai negri ani ai epocii de negru aur (1984-1988) i-am trăit în liceu. Liceul pedagogic din Suceava, numit pe atunci „Emil Bodnăraş“ (în amintirea unui localnic, cunoscut ideolog bolşevic şi co-făurar al comunismului pe plaiurile noastre). Cînd aveam să fiu mare, urma să devin, carevasăzică, învăţător. N-a mai fost să fie. Am rămas însă cu amintirea unor formidabile momente de practică pedagogică, din lecţiile la care asistam sau pe care le ţineam eu însumi cu preşcolarii ori cu elevii de clase primare.

Mi-am amintit de un asemenea moment – o întîmplare autentică şi haioasă – citind colecţia de savuroase definiţii şi ziceri ale copiilor, preluate de Andrei Pleşu din antologia profesorului Zaica (Dilema veche, nr. 477, din 4-10 aprilie 2013). De altfel, de istorioara asta îmi amintesc de fiecare dată cînd dau de neinspirata decizie de „predare a religiei“ în şcoli, sau de analize comparative ale diverselor sisteme de învăţămînt ori metode pedagogice (inclusiv comparaţia dintre şcoala copiilor noştri şi şcoala noastră). Aşadar...

DE ACELASI AUTOR Nedrept constituţional Autoportretul românilor înşişi Un popă peste o damă şi doi aşi peste o lume România (mai)daneză Eram, cred, într-a XII-a şi, împreună cu colegii mei (în fapt, ar trebui să zic, mai degrabă, cu „colegele mele“, dat fiind că a face liceul pedagogic atunci echivala cu a absolvi şcoala de fete), asistam la o lecţie predată grupei mari de la grădiniţa din parohia liceului. Era o oră de „învăţămînt politico-ideologic“ (chiar aşa se numea!), care însemna, în acelaşi timp, proba practică a examenului de grad al tovarăşei educatoare. Este motivul pentru care la lecţie asistam nu doar noi, fetele, ci şi profesorul de psihopedagogie, profesorul de metodica predării şi directoarea liceului. Parcă mai era un profesor, dar nu cred că cel de socialism ştiinţific, că ar fi fost prea de tot.

Or