Autostrăzile sau, mai exact, lipsa lor au reprezentat în presa autohtonă a ultimului deceniu un subiect extrem de sensibil. Preţurile uriaşe pe kilometru, durata de execuţie (care ajunge şi la 20 de ani), autostrăzile care pleacă de niciunde şi ajung nicăieri, suspiciunile de corupţie planând asupra procedurilor – toate au intrat în folclorul românesc, care împleteşte hazul cu necazul.
Totuşi, autostrăzile reprezintă o poveste de succes; iar „Historia” v-o prezintă pe cea mai interesantă dintre ele (care subliniază şi propriul nostru eşec): povestea Autobahn-ului. Cum a reuşit Germania să construiască, între 1933 şi 1941 (adică acum mai bine de şapte decenii), 4.000 de kilometri de autostradă? Şi, una peste alta, au fost autostrăzile invenţia lui Hitler?
Începem cu sfârşitul: nu, autostrăzile n-au fost invenţia naziştilor. Ca în multe alte domenii (inclusiv ideologice), conceptele existau deja; regimul nazist doar le-a perfecţionat. Pentru prima oară, ideea unei autostrăzi cu acces limitat a apărut în 1907-1908, la New York, unde, în perioada cu pricina, se încerca sistematizarea bulevardelor din metropola ce se dezvolta într-un ritm ameţitor.
La 23 ianuarie 1909, în Berlin s-a deschis Automobil-Verkehrs-und-Unbungsstrasse GmbH (AVUS), o iniţiativă privată, un circuit de teste şi, în egală măsură, de curse auto, formată dintr-o pereche de benzi de circulaţie late de 8 metri şi separate pe o lăţime de 9 metri. În 1912 a fost construit un AVUS de 9,8 km tot în Berlin, continuarea construcţiei fiind întreruptă de declanşarea Primului Război Mondial, fiind completată abia în 1921. În principiu, acesta nu era un drum deschis, scopul construcţiei fiind tot testele şi cursele auto. În acelaşi an, industriaşul Hugo Stinnes a cumpărat acest circuit şi l-a extins la patru benzi de circulaţie pe anumite porţiuni. Mai târziu, AVUS a fost in
