Ne-am urcat în acelaşi tren, la Bruxelles. Era îmbrăcat într-un veştmînt larg în vreo şase culori, pe cap avea o tichiuţă verde. În vremurile copilăriei mele, să vezi un negru pe stradă era un eveniment, aşa că rămăsesem cu o curiozitate, iar la primele mele ieşiri „în Occident“, mă cam holbam la negri ca la nişte făpturi vrăjitoreşti din lumi paralele.
Acesta căra în spate o sacoşă de rafie, pe care s-a străduit, mai apoi, s-o înghesuie în compartimentul pentru bagaje de la capătul vagonului. A încăput, pînă la urmă. O imagine multiculturală: valize pe roţi, cu etichetele aeroporturilor internaţionale, aşezate disciplinat unele peste alte şi, deasupra, în vîrf, sacoşa lui burduşită. Atunci m-am convins că sacoşele de rafie nu fuseseră inventate de precupeţii din piaţa Obor, aşa cum credeam.
DE ACELASI AUTOR Madame Legrand Omul cu şobolani şi femeia lui Ekaterina de la Balcic Mielul şi păstorul lui Ne-am nimerit unul lîngă altul. În faţa noastră, pe o altă bachetă, mai era un tînăr cu aer sportiv, într-un tricou galben cu verde. Un timp, ne-am uitat toţi trei cu mult interes pe geam, de parcă am fi avut ce vedea – la viteza aia, peisajul şerpuia pe lîngă noi, lipsit de consistenţă. La un moment dat, negrul i s-a adresat, într-o engleză poticnită, tipului din faţa lui: „Wher’ ’re you from?“ Tînărul a zîmbit: „Brasil.“ N-a mai aşteptat să se întoarcă la el aceeaşi întrebare, aşa cum cere politeţea de tren. „Me... Cameroon!“ Apoi: „Aveţi o echipă de fotbal foarte bună!“ Brazilianul: „Mersi.“ După un moment de gîndire: „Şi voi aveţi o echipă de fotbal foarte bună!“ Camerunezul: „Mulţumesc!“ La asta s-a rezumat toată conversaţia lor din cele aproape două ore de călătorie, însă amîndoi au părut foarte mulţumiţi.
Ştiam că eu eram următoarea vizată, aşa că-mi pregătisem deja răspunsul cu „I’m from...“ Nu ştia nimic despre echipa noastră de fotbal, însă
