Ion Liciu, povestind

“Mãi bãieţi! zice Ion Liciu, scoţând filmul din aparat, totul în viaţã e sã ştii sã joci teatru, chiar şi fãrã un scenariu scris în prealabil. Şi în privinţa asta sunt un artist înnãscut. Uite, de exemplu ieri, cam când se îngânã ziua cu noaptea, ţârrr, ţârrr, telefonul. Cin’ sã fie? Cin’ sã fie? Partidul! Eh, nu chiar partidul ci doar reprezentanţii lui. Musai, vreau nu vreau, trebuie sã mã monitorizeze, taman în dimineaţa aia. Îmi verific, cu grijã, toate amintirile precedente (scuzat îmi fie pleonasmul) şi nu gãsesc nimic compromiţãtor (sau, mã rog, aproape nimic cã lumea mai greşeşte dacã nu cu fapta, mãcar cu gândul). Mã îmbrac cu grijã, cã aşa mi-e felul, apoi mã dezbrac, cã uitasem sã mã spãl. Nu reuşesc ultima parte cã tocmai s-a luat apa (de asearã). Mã îmbrac din nou cu mai multã siguranţã (dar şi cu mai mulţi nervi). Mã dezbrac din nou cã mi-am rupt un nasture de la cãmaşã. Nu ştiu unde anume sunt cãmãşile curate, aşa cã m-apuc sã cos nasturele lipsã, lucru cu mult mai complicat decât fotografia­tul unei nunţi (deşi aia e pe bani). Pânã la urmã ajung în stradã. E destul de devreme. Nu ştiu însã cât e ora. Deoarece am uitat sã iau fri­gi­derul cu mine (şi pe el era ceasul). Mã întorc dupã el (dupã ceas, nu dupã frigider). În dreptul liftului mã rãzgândesc. Liftul pleacã fãrã mine. Ducã-se! Mã duc şi eu dupã el (aşa ne ducem toţi, unul dupã altul) pe jos (adicã pe scãri). Uitasem sã închid uşa. Ajung sus gâfâind. Uşa o gãsesc cât se poate de închisã. Vreau sã o deschid ca sã recuperez ceasul. Nu gã­sesc cheile. Nu disper. Cãu­tatul e mama înţelepciunii (totuşi, o mamã vitregã). Îmi parvin cheile. Le pierdusem în lift. Sã notez o cafea pentru vecinul. “O bere!” spune el. Amândoi suntem de acord. Dar amânãm momentul. Trebuie sã mã duc la partid. Mã vor. Înseamnã cã sunt o persoanã importantã. Importantã pentru cine? Pe drum m