În cîteva luni Republica Moldova va împlini 22 de ani de independență, dar impresia generalizată pe care ne-o lasă toți acești ani este că nu ne mai putem rupe de această perioadă de tranziție pe care o parcurgem. Chiar și avîntul acestei alianțe de guvernare venită la conducere în 2009 pare a fi mai degrabă un zbor frînt, pentru că i-a trebuit aproape 3 ani ca să voteze un președinte de țară, iar peste un an de zile, după niște manevre ne-elegante ale premierului, cade guvernul.
Spiritul legii nu predomină, statul de drept nu se respectă, președintele nu este recunoscut de cea mai mare fracțiune parlamentară - cea a comuniștilor, corupția este în floare și aș mai spune că pe scena politică nici nu avem măcar o luptă a doctrinelor, ci o luptă a capitalurilor.
Care este ieșirea din situație, cum să punem capăt acestui haos care ne afectează?
Cineva spunea zilele acestea într-o emisiune de dezbateri televizată că liderul liberalilor, Mihai Ghimpu, ar avea o obsesie în ne-acceptarea candidaturii lui Vlad Filat la funcția de premier. În acel moment mi-a venit și răspunsul la întrebarea de mai sus: păi, după mai bine de 20 de ani de promovare moderată și relaxantă a legii, nimic nu mai poate impune „dictatul” legii decît promovarea ei de către toate organele de stat într-o manieră „obsesivă”, cu exces de zel chiar, cu o agresivitate în sensul bun al cuvîntului și aceasta indiferent dacă legea este bună sau rea.
Priveam zilele acestea o știre la CNN în care se vorbea despre niște copii răpiți și duși din Statele Unite în Cuba de către părinții lor, care au fost lipsiți de drepturile părintești. Mă uitam cum persoanele responsabile de acest caz se tânguiau în fața camerelor de vederi întrucît, datorită relațiilor tensionante pe care le are Cuba cu America, nu există acorduri și instrumente legale pentru a cere autorităților cu
