Monica Alexandru

Citind prin presă comentariile cititorilor prilejuite de textele referitoare la moartea „Doamnei de fier” a Marii Britanii, mi-am reamintit, încă o dată, sindromul dominant al „meseriei de a fi român”. Adică acela de a te pricepe la absolut orice, de la poezia dobândită genetic până la expertiza de necombătut în politica internaţională. Nu există cutremur, erupţie vulcanică sau cădere de meteoriţi să nu fie asociată HAARP-ului american, niciodată suratei SURA. La fel, când se stinge o figură importantă a politicii din Vest, sentimentul predominant e că Dumnezeu nu poate fi decât nedrept când îi acordă audienţă lui Chávez înaintea afurisitei baronese. Ştiu românaşii specialişti că din cauza ei s-au luat britanicii de băut şi înjurat emigranţii care îşi caută prin Regat dreptul de a primi ajutoare sociale în susţinerea funcţiei lor sexuale. Stângismul înţeles în sensul de a arde gazul pe banii altora e atât de înrădăcinat în mentalul românesc, încât o Lady Thatcher autohtonă ar fi de conceput doar în glumele de autobază, printre scuipaţi şi scărpinături filosofice la oo. Şi apoi, de ce să ne gândim noi că judecata istorică ar trebui să fie la ei acolo, când noi ştim mai bine ce şi cum devine chestia în treburile altora? Iar vestea că nişte mitocani englezi vor sărbători în stradă evenimentul exacerbează deja orgasmul ciobănelului dâmboviţean, încântat de plecarea acestei, citez, „Mariana Curdefier a Angliei”. Că nu vom învăţa niciodată respectul, nici măcar pe cel formal datorat la funeralii, e mai mult decât evident. Ne place să dansăm pe cadavre şi să urinăm pe morminte, exceptând cele ale unor saddami şi gaddafi atât de iubiţi pe internetul patriei. Bulversarea până la jos în sus a valorilor, la pachet cu educaţia precară şi agramatismul jalnic arată că, la noi, democraţia nu este încă o opţiune şi este percepută de mulţi ca un accident istoric