Degetele mari se mişcă pe ecran cu o dexteritate care mă lasă mut. Aţi văzut vreodată un adolescent jucîndu-se pe un iPod, smartphone sau orice alt gadget purtător de jocuri? Patru degete ţin ferm dispozitivul din spate, în timp ce degetele mari se plimbă febril pe ecran, apăsînd, trăgînd, derulînd cu o viteză care pare să atace la temelie cunoştinţele pe care le aveam despre coordonarea mînă-creier. Îmi dau seama că SMS-ul – clasicul SMS, redactat la fel, cu două degete mari plimbate rapid pe ecranul telefonului – a fost un banal precursor al mediului de joc, un simplu paragraf în saga digitală a evoluţiei umane.

Radu, unul dintre băieţii mei, care are 13 ani, tocmai joacă „Minecraft“. L-am rugat să mi-l descrie puţin, aşa că mi-a trimis un scurt e-mail din care reţin doar că e un app, un joc în care explorezi şi construieşti lumi, cu tentă retro 3D. Cred că ştiu ce vrea să spună cu asta: universul „Minecraft“ e o lume de pixeli randaţi, verzui, ziduri între care te plimbi, roteşti camera, construieşti, sapi tunele, o versiune paşnică, fără mitraliere, explozii, fără crime, inamici şi atacuri proprii vechilor jocuri tridimensionale de tip shoot and run.

Pe lista copilului mai apare, firesc, „Infinity Blade“. Un bestseller în AppStore, magazinul de aplicaţii pentru telefoane şi tablete Apple. Ei da, aici se lasă cu sînge şi bătălii! Un joc 3D fantasy, plasat undeva într-un viitor cu tentă medievală, catedrale şi peisaje spectaculoase, bine desenat, în care omori creaturi mitice, golemi şi monştri, pentru a-ţi răzbuna tatăl şi a recupera sabia Infinity. Procesorul iPod-ului toacă, încălzit, mii de operaţii pe secundă, încercînd să facă faţă cerinţelor acestui univers mitic. L-am provocat pe Radu, întrebîndu-l dacă ştie vreun cheat – mici şmecherii predefinite, pe care utilizatorul le descoperă şi le foloseşte pe parcursul jocului. Citez: „Dacă intri p