Jocurile de societate se-mpart pe vîrste. În şcoala generală se joacă tot ce implică un „pupă-te cu X“, oricît de complicat ar fi procesul prin care se ajunge acolo. Iar variante ale procesului sînt multe, de la cele mai simple, în care doar învîrţi sticluţa, pînă la altele, în care cineva trebuie să te scoată dintr-o fîntînă. Urmează liceul şi facultatea, în care nimeni nu mai joacă nimic din zona asta. Probabil că nici nu mai e aşa cool şi scade şi nevoia, încep să se consume primele iubiri, şi acestea, mai mult ca sigur, nu sînt cele mai deschise la jocuri participative. La cîţiva ani după sfîrşitul facultăţii însă, intervine nostalgia şi revin jocurile.

Nu am jucat niciodată Sticluţa sau, dacă am făcut-o, nu mi-a marcat memoria. În schimb, într-o tabără, pe cînd aveam 11 ani, am jucat acel joc zis Fîntîniţa. Încă mă-ntreb cine a inventat o poveste atît de complicată şi perversă. Cînd îţi vine rîndul să cazi în fîntînă, eşti legat la ochi şi supus unui interogatoriu. La cîţi metri adîncime? Cine te salvează? Cît timp îi ia să te scoată din fîntînă? La întrebări nu răspunzi, de fapt, ci spui doar „Stop!“, în timp ce, în faţa ta, cel care pune întrebarea numără pe degete şi/sau indică alţi oameni prezenţi. Nu voiam să mă pup cu nimeni, dar nici să par o gîsculiţă pe lîngă verişoarele mele şi băieţii mai mari care erau de faţă. Am nimerit-o cu la cîţi metri adîncime, pentru c-am ales doar unul, dar nu şi la durată, pentru că se pare că verişoara mea arătase de două ori zece degete cînd am spus „Stop!“ şi am auzit rîsete înfundate. M-am trezit cu o respiraţie fierbînd, aproape de mine, şi cu o limbă care mi-a trecut peste buze, încercînd să le desprindă una de cealaltă. Asta timp de 20 de degete, adică minute. Am rezistat stoic şi nu am deschis nici buzele, nici dinţii, la acel unic sărut care nu se mai termina. La sfîrşit, roşie ca o rodie, am avut ca unic