În ultima vreme, criticul Richard Brody, care ţine un blog pe site-ul New Yorker, chestionează tot mai insistent respectul (după părerea sa, prea automat, prea de la sine înţeles) acordat unui anumit tip de demers cinematografic. Printre exemplele lui recente se numără succese festivaliere ca Amour al lui Haneke, Barbara al lui Christian Petzold sau unele filme româneşti, dar şi un film hollywoodian precum Zero Dark Thirty. Ce-ar lega toate aceste filme? După cum explică Brody, e vorba despre două refuzuri: unu – refuzul realizatorilor de a „editorializa“ pe marginea evenimentelor prezentate (adică refuzul lor de a forţa în atenţia spectatorilor, pe lîngă evenimentele însele, felul în care ei, realizatorii, şi-ar dori ca acestea să fie înţelese şi judecate); şi doi – refuzul complementar de a face vizibil şi audibil ce se întîmplă „înlăuntrul“ ori „sub epiderma“ cutărui sau cutărui personaj – ce gînduri şi amintiri îi trec prin cap, ce visează, cum îi apare lumea. Un întreg arsenal de mijloace – monologul interior, flashback-ul, scena visului, muzica, felurite distorsiuni ale realităţii exterioare sub presiunea realităţii interioare, în descendenţa expresionismului sau a „impresionismului“ (adică a avangardei franceze din anii 1920) – un întreg arsenal stilistic stă azi la dispoziţia cineastului care vrea să facă vizibile şi audibile asemenea realităţi subiective.
DE ACELASI AUTOR American dreamer Artă academică Literatura ca dinamită Starea disciplinei Ce au în comun filmele citate de Brody este respingerea mai mult sau mai puţin riguroasă (Amour conţine, totuşi, nişte reprezentări ale viselor protagonistului) a mijloacelor respective. La originea acestei respingeri, Brody plasează nişte „dogme“ de-ale influentului teoretician André Bazin (1918-1958). Una dintre ele privea „specificul“ cinematografului: potrivit lui Bazin, domeniul de explorare alocat „na
