Nimeni nu îşi imagina acum 10 ani, când România se uita cu jind la cele 10 ţări din estul şi sudul Europei care urmau să intre în Uniunea Europeană în 2004, printre care şi Cipru, că România va suferi în primul rând din importul unei crize financiare din Vest.
Speranţa, certitudinea (sau iluzia?), era că odată ce intri în Uniunea Europeană vei fi ferit de rele, va fi o plasă de siguranţă care te va proteja şi în niciun caz nu se vor repeta convulsiile prin care au trecut economia şi societatea în anii ’90. Mai mult, statele din zona euro erau văzute ca ţărmul final, locul de vis unde odată ajunşi, gata, nimic nu te mai poate ameninţa.
Cine şi-ar fi imaginat vreodată, spre exemplu, că slăbiciunea în sistemul bancar românesc va proveni din import, când permanent ni s-a spus în toată această perioadă că România nu poate creşte pentru că nu are economisire internă şi destulă intermediere bancară şi că trebuie finanţare externă?
„Sistemul bancar este încă, de mulţi ani încoace, una dintre slăbiciunile economiei româneşti. Nu este încă un sector care poate într-adevăr să medieze între oamenii care economisesc bani şi cei care au nevoie de bani. Partea bună este că în ultimul timp au venit multe bănci străine care, prin standardele pe care le aduc, pot mări competiţia“, spunea Nout Wellink, un mare bancher olandez, într-un interviu pentru Ziarul Financiar publicat pe 26 iunie 2002.
Nout Wellink era atunci guvernatorul băncii Olandei şi preşedintele Consiliului Guvernatorilor Băncii Reglementelor Internaţionale. Un om-cheie în sistemul bancar european, el a fost salvatorul băncilor olandeze care au fost nevoite să ia de la stat zeci de miliarde de euro după şocul Lehman Brothers sau a ceea ce a mai rămas din ele (ABN Amro, spre exemplu, a fost dezmembrată).
Măsura medierii între oamenii care au bani şi cei care au nevoie de ei, despre care
