119.  Mircea Puşcaşu îmi trimite cartea „ O viaţă” a Angelei Paveliuc- Olariu. O deschid la întâmplare. Paginile 156 – 157. Reţin: 1. „ Despre Cernăuţi: oraş neglijat, oraş în care s-au temut parcă să facă investiţii serioase pentru întreţinerea acelui specific  atât de valoros! Ce însemna acel specific pentru ruşi sau ucraineni? Nu însemna, din păcate, nimic! Sau şi mai rău: însemna păstrarea unei „peceţi” care le amintea de România.  Şi aşa se face că am regăsit un oraş trist, cu oameni modest îmbrăcaţi, trişti şi ei…”; 2. „ Cum să uit eu spusele mamei atât de bine gândite şi atât de frumos rostite întotdeauna cu bun simţ, cu obiectivitate referitoare la hărnicia, priceperea şi talentul de care dădeau dovadă basarabencele din Tipleşti, sat în care de fapt tata a  practicat preoţia, timp mai îndelungat, până la primul refugiu (1940). Cum să nu amintesc eu aici de satul în care eu m-am născut într-o zi a anului 1938, zi de sărbătoare când tata avea „cerc pastoral” la biserica din sat”.                 120.  Cu ceva timp în urmă am avut o discuţie mai lungă cu cineva care tot umblă prin Europa.  Se aseamănă perfect cu ceilalţi „umblători prin Europa” cu care am vorbit în diferite ocazii. Timpul  lui e ocupat cu  muncă – baruri – somn – muncă -  baruri – somn – muncă – baruri – somn …  Nici o preocupare pentru a-şi face o cultură a locurilor prin care umblă, nici urmă de autodidacticism la el. Din limba ţărilor prin care a umblat ( „să câştige un ban”, zice el), ştie câteva cuvinte utile, obligat de împrejurări să le înveţe. Nu citeşte nici un ziar de pe acolo, n-a cumpărat nici o carte, n-a vizitat nici un muzeu, n-a fost la nici  un film, … mă rog…  numai a muncit, a dormit, iar când nici nu muncea şi  nici nu dormea, stătea prin baruri.  Tipul s-a complăcut într-o stare  de „etre de loisir”, de care nu e numai el vinovat. Vinovată e şi România care