A ţine conferinţe publice înseamnă, dintotdeauna, a asuma anumite riscuri. Poţi fi un bun specialist, dar poţi fi deficitar la capitolul „oratorie“; poţi fi un bun vorbitor, dar poţi avea o zi proastă, în care talentele proprii sînt, dintr-un motiv sau altul, adumbrite; poţi fi eficient retoric, dar pus dinaintea unui public inadecvat, nereceptiv, dacă nu chiar ostil. Poţi greşi prin excesul limbajului tehnic sau prin concesii deplasate făcute „popularizării“, poţi fi prea crispat sau prea destins. Dar toate astea sînt riscuri „tradiţionale“, cunoscute şi acceptate ca atare de toţi cei care consimt să vorbească în public.
DE ACELASI AUTOR Din nou despre colectivism Note, stări, zile Înapoi la colectivism? Portretul artistului la senectute (şi dincolo de ea) Lucrurile s-au complicat, totuşi, în ultimii ani, prin apariţia pe piaţă a unor tehnologii noi şi a unor noi mentalităţi gazetăreşti. Mai întîi, a devenit subînţeles că oricine poate înregistra şi difuza conferinţa pe care tocmai ai ţinut-o. Azi vorbeşti la Cluj – în faţa, să zicem, unor teologi –, mîine vorbirea ta poate fi văzută pe YouTube, în toată ţara, de oricine pofteşte. Las la o parte eventuale probleme de proprietate intelectuală, deşi, în mod normal, ar trebui să am un cuvînt de spus cînd e vorba de distribuirea unui produs propriu într-o reţea de recepţie amplă. Mai grav e că se porneşte de la o idee neprofesionistă despre modul în care se construieşte un discurs. Un discurs nu are (sau nu trebuie să aibă) acelaşi chip, indiferent care îi e publicul. Chiar dacă tema e aceeaşi, ambalajul ei retoric e de fiecare dată altul – cînd în sală sînt liceeni, studenţi la Politehnică, agricultori, manageri sau „public larg“. Cînd discursul alcătuit pentru o anumită audienţă devine spectacol pentru o audienţă nediferenţiată, potenţial infinită, efectul poate fi derutant. Într-un asemenea caz, vorbitorul
