Sunt bătrâni, sunt imobilizaţi la pat, dar nu primesc indemnizaţie de handicap pe motiv că bolile lor, fiindcă au fost căpătate la vârsta senectuţii, nu mai fac parte dintre cele care să le dea dreptul la aşa ceva. Cei care nu au lângă ei familia nu pot spera decât la mila vecinilor cu suflet sau, dacă sunt foarte norocoşi, la un loc în căminele şi aşa supraaglomerate. De partea cealaltă, vârstnici singuri, loviţi de boală, care au totuşi norocul de a fi încadraţi în grad de handicap, umplu rubricile de Mica Publicitate ale ziarelor în speranţa că vor găsi pe cineva care, contra 500 lei lunar (la „negru”) să le fie sprijin zi şi noapte. Asistenţi personali din afara familiilor bătrânilor bolnavi sunt aproape imposibil de găsit şi, cu toate că legislaţia prevede şcolirea asistenţilor personali profesionişti care să ofere servicii tocmai oamenilor care nu mai au pe nimeni, acest lucru a rămas doar pe hârtie... Drama acestor bătrâni este cu atât mai cumplită cu cât în judeţul nostru nu mai există niciun ONG care să le ofere servicii.
Nu pot merge, nu se pot hrăni, nu se pot spăla, nu-şi pot asigura nevoile de zi cu zi. Nu au bani sau dacă totuşi primesc pensii, acestea sunt absolut insuficiente pentru tot ce presupune supravieţuirea unui om în condiţia lor. Sunt oamenii care, tocmai pentru că au fost loviţi de boli invalidante la vârsta senectuţii... nu au dreptul la indemnizaţie de han-dicap.
Sute de bătrâni din Vrancea se află în această situaţie disperată. Ei nu beneficiază de indemnizaţie pentru că afecţiunile lor, care le-au mutat existenţele la pat sau în fotolii rulante, nu se încadrează în criteriile me-dicale prevăzute de lege, necesare eliberării unui certificat de handicap. „Anul trecut am avut 332 de cazuri de persoane cu vârsta peste 65 de ani care s-au adresat nouă în vederea încadrării în grad de handicap, dar au primit decizie de n
