Că suntem excesiv de latini, nu mai e de mult chiar o noutate. E vorba însă de o latinitate aparte, altoită pe tot felul de bizarerii levantino-balcanice, care dau o savoare mai altfel, mai spectaculară, abordărilor cvasi-politice, din care până la urmă nimeni nu mai înţelege mare lucru, decât că „e de la ei“, întotdeauna de la alţii.

Raportul dintre Putere şi Opoziţie este, cel puţin formal, suficient de clar pentru ca ansamblul USL să nu mai poată invoca tradiţionalele bune intenţii, că ar face şi ar drege, dacă ar fi lăsată, nu se ştie de cine. În realitate, USL nu este nici pe departe monolitul pe care ar vrea să-l credem, distorsiunile fiind reflectate continuu prin declaraţii istericoide, re-evaluări diurne şi repoziţionări nocturne. PSD nu pare extrem de convins că, la o adică, nu s-ar putea descurca şi aproape singur, la Putere, PNL nu acceptă cu foarte mult calm postură de servant, de asistent secund, de vioară a doua, PC are frustrările clasice ale soluţiei imorale, UNPR ba e deja absorbit, ba ar mai fi pe mână proprie. Mai departe, UDMR are deja asumată o poziţionare de factură testiculară, cam ca sindicatele, care participă, dar nu se bagă, postură duplicitar-oportunistă în care s-au consacrat şi celelalte minorităţi. De partea cealaltă, a Opoziţiei parlamentare, PDL e încă în refacere structural-organizaţională şi în căutarea unei identităţi pierdute, iar PPDD îşi menţine suflul pentru vremurile în care până şi o oarecarea balama politică ar putea să conteze. Evident, conform acestui tablou, devine aproape normal ca lucrurile să meargă prost, a stagnare, în primul rând fiind gripată economia care pare a fi îngheţat în zona de subzistenţă, de conservare, în aşteptarea unor vremuri cât de cât normale.

Altfel, nici Dreapta nu pare străină efectelor preceptului „divide et impera“, PDL pare lejer incomodată de puseele de autoritate manisfestate