Academicianul Mircea Malița a publicat, în 2010, prima ediție a unui eseu reluat în versiune revăzută și adăugită, sub același titlu, la doi ani distanță:Cumințenia pămîntului. Strategii de supraviețuire în istoria poporului român (Editura Compania, București, 2012, 352 p.). Autorul încearcă aici, în prelungirea mai vechilor sale reflecții de factură eseistică, o comutare de perspectivă. De unde, în Aurul cenușiu, își încercase condeiul în zona dimensiunii prospective, în volumul de față, el se exersează în dimensiunea estimărilor retrospective. Ar fi însă greșit să se creadă că în Cumințenia pămîntului ar fi vorba despre o istorie sui-generis a românilor, deși, în parte, este și așa ceva. De fapt, Mircea Malița aspiră să se integreze într-un șir de spirite care au reflectat cu privire la specificul etnic și la firea românilor așa cum au fost acestea reflectate de-a lungul istoriei noastre, generație după generație.
Subiectul, așa cum apare el formulat încă de pe copertă, nedumerește, totuși, întru cîtva. Nu pentru că preia un clișeu vechi, anume cel al supraviețuirii, ci pentru că, în asociere cu metafora folclorică (dar și brîncușiană) a cumințeniei pămîntului, propune o înțelegere a acesteia în sensul pasivist și circumstanțial pe care îl presupune pretinsa supraviețuire românească. De fapt, cum se știe, cumințenia se referă la înțelepciune, iar trimiterea la pămînt antrenează sensuri ce se leagă atît de dimensiunea telurică, de mare stabilitate și de o densă materialitate, cît și de o anume universalitate. Este, desigur, de respectat opinia auctorială potrivit căreia a întruchipa o înțelepciune universală, un realism de fond trebuie echivalat cu limita tîrîșă a existenței în vremuri de continuă adversitate. Cred, cu toate astea, că nu acesta este destinul românesc, fie și în pofida filozofiei lui Blaga, a formulărilor cioraniene și,
