Pentru prima oară în istorie, Franţa a refuzat s-o mai dea cotită, să se pitulească după cireş, să spună una şi să fumeze alta şi a spus un “Oui!” din toţi rărunchii, din tot sufletul şi chiar din tot colonul căsătoriilor homosexuale. Senatul, dominat de socialişti, a fost corect politic până la capăt şi a redefinit căsătoria, drept “o uniune între persoane de acelaşi sex sau de sex diferit”. Şi asta cu căsătoria nu-i nimic, fiindcă senatorii au decis una şi mai boacănă: ca homosexualii care formează deja o familie unită nu doar printr-un inel, ci şi printr-o verighetă, să aibă dreptul de a înfia copii.
Dacă ne uităm în istorie, vedem că legea este, de fapt, doar încununarea unei tradiţii milenare. Păi nu sunt francezii adevăraţii urmaşi ai dragostelor cu năbădăi dintre Cezar şi Vercingetorix? N-au avut ei regi homosexuali mai mulţi decât toate monarhiile europene la un loc? N-au întors ei spatele inamicului, mai ales când inamicul era blond, înalt, viril şi teuton, ori de câte ori acesta i-a penetrat graniţa? Nu mai zic că linia aia a lor de apărare din est trebuia să se numească Vaginot, dar francezii, pentru că iubeau mai mult bărbaţii, i-au zis Maginot, cu “M” de la “masculin”.
Bineînţeles, legea va declanşa o mulţime de probleme şi nelămuriri. De pildă, în ea se spune că persoanele de acelaşi sex se pot căsători între ele, dar nu se specifică nicăieri dacă la nuntă se va purta rochie de mireasă sau doar costume. Şi dacă se va purta, cine o poartă? Mirele unu sau mirele doi? Sau o poartă unul până la tortul miresei, după care pentru restul nopţii i-o dă şi celuilalat (rochia, să ne-nţelegem!). Pe urmă, când pleacă în luna de miere, cine conduce maşina? Mirele unu sau mirele doi? Sau conduce mirele unu, iar mirele doi i-o bagă în viteză (la schimbător mă refeream, obsedaţilor!).
Nu mai zic când vor adopta copii. Ce-o să zică profesorii ăia, la
