„Ce vor coreenii? Au chef sa ia o bataie zdravana?” Iata intrebarile pe care multi si le pun la auzul zanganitului de arme de la Phenian. Ele sunt intrebari legitime pentru cei neobisnuiti cu subtilitatile gandirii asiatice. Pentru ceilalti lucrurile sunt mai clare dar si mai complicate.
Potrivit intelepciunii orientale, cand esti prea slab spre a administra o criza, o faci generand o alta mai mare si comportandu-te ca si cand pe aceasta ai puterea de a o controla. Occidentul rationalist gandeste, insa, ca rezolvarea unei probleme complicate este cvasi imposibila cata vreme nu ai fost in masura sa rezolvi problema mai simpla. In America si in Europa un atare sentiment este cu atat mai pregnant in speta, cu cat strigatele de lupta ale nord-coreenilor au globul pamantesc intreg drept cutie de rezonanta.
Relicva a Razboiului Rece, Coreea de Nord nu mai are de decenii decat extrem de putini aliati ideologici. R.P. Chineza a ramas doar un prieten geo-strategic. Rusia post-sovietica pastreaza o distanta prudenta, de altiminteri concordanta cu traditionala sa irelevanta regionala. Cuba, castrista inca, este prea slaba si departata spre a avea vreo semnificatie. Statutul de avanpost singuratic si parasit la marginea junglei capitaliste in care misuna carnasierii neo-liberalismului si ai neo-conservatorismului, creeaza inevitabil un stres politic major liderilor comunisti coreeni (politici si militari), oricand apt a duce la paranoia.
Intr-un anume sens, Coreea de Nord nu are parte nici de adversarii necesari (sic!). Dupa ce au impus unele aranjamente privind stoparea inarmarii nucleare a Coreii, americanii i-au lasat pe coreeni in voia sortii, fara sa inteleaga ca in termenii „realismului” nord-coreean amenintarea militara era conceputa ca pandant al insecuritatii alimentare. Cu alte cuvinte, Phenianul era gata sa dea armele pe mancare. Cum izolarea inter
