Sînt unii oameni cu care te înţelegi perfect, de la primele cuvinte. Era un unchi îndepărtat, de care auzeam vorbindu-se prin familie, la cîţiva ani o dată. Nu-l mai văzusem niciodată, dar din prima clipă cînd am făcut cunoştinţă, l-am simţit aşa de apropiat, de parcă ne ştiam de cînd lumea. Ne-am înţeles imediat că treaba noastră e să mergem, ca bărbaţii, în pădure, pe sub stîncile numite Melci, să culegem ciuperci. El se pricepea, le învăţase sistematic încă de pe vremea lui Ceauşescu, îndrumat de un coleg de serviciu. Se minuna cum de oamenii au aşa o comoară la îndemînă şi nu ştiu s-o preţuiască, nu cunosc, ba chiar se tem de delicatesele pe care le întîlnesc la tot pasul. N-am cunoscut niciodată ciupercile, dar mi-am dat seama că pot avea perfectă încredere în el. Era o zi cu soare strălucitor şi nori albi pufoşi. Pe drum, a început să-mi povestească din viaţa lui şi din lucruri auzite de la alţii.

Mi-a rămas în minte istoria despre un cunoscut de-al lui, care luptase de partea nemţilor, în timpul războiului. Îi povestise cum era cu ruşii. Cică asaltau, în număr mare, buncărul pe care îl apăra de unul singur. El se muta de la mitralieră la brand şi, cum avea poziţie bună, îi domina. Aceştia veneau însă în valuri, ca furnicile, părea că nu se mai termină. Părea şi că erau atît de beţi, încît nu le era frică să intre în bătaia armelor lui. A tot rănit şi omorît o mulţime, pînă cînd, în cele din urmă, a cedat psihic. A părăsit buncărul şi a luat-o la sănătoasa. „Cîţi era să mai omoare!...“

DE ACELASI AUTOR Bilbao şi alte neplăceri Strada mare şi fundăturile La Frumuşani - contactul dintre două lumi Dezvoltatorii Unchiul fusese la viaţa lui un om care făcuse diverse lucruri de pomină. Cînd era copil, îşi petrecea vacanţele în casa unei mătuşi care avea un gutui în curte. Mătuşa se bucura nespus de vederea acelor fructe care creşteau chiar în faţa g