Scriitorului Dumitru Țepeneag nu-i plac prea mult, din cîte îmi dau seama, articolele-bilanț care, fără a face economie de elogii, vor sau riscă să-l expedieze pe cel omagiat în salonul cu vechituri al literaturii, printre autorii „de manual“, cu bun potențial de mumificare. Cum nu am – nu pot avea! – nici cea mai firavă intenție de a mă plasa, aici, în interiorul unei asemenea scheme, n-am să fac, în cele ce urmează, decît să sugerez, capricios, cîteva tușe ale unui „portret“ en miettes al scriitorului. Al unui scriitor despre care s-au scris deja cîteva cărți (între acestea, de neocolit fiind exegezele întreprinse de Nicolae Bârna și de Laura Pavel), dar care ne poate procura oricînd surprize. Ficționar abstras, maestru al cerebralei evaziuni în ceea ce s-ar putea numi fantasma „literaturii pure“, utopic autonome în raport cu un concret (social, politic, psihologic etc.) prea colcăitor; dar și intelectual critic, „angajat“ în descrierea lucidă a unor situații – în perioada imediat următoare Tezelor din Iulie, ca și mai tîrziu, după 1990. Cu simpatii de stînga, dar decis împotriva pernicioasei democratizări a literaturii – împotriva lipsei de criterii, a anomiei valorice și a convingerii că oricine poate scrie literatură: „A aplica reguli înseamnă a face o literatură formatată, precum aceea predată de americani în şcolile lor literare“ – afirmă, pe bună dreptate, într-un interviu de acum cîțiva ani acordat lui Horia Gârbea.

O luciditate de invidiat (aliată cu rigoarea jucătorului de șah...) îi servește, fără greș, atît pe terenul disocierilor estetice, cît și în formularea – nuanțată întotdeauna, nu de puține ori usturătoare – a unor puncte de vedere în chestiuni civice, etice. N-a amestecat, și nu amestecă nici azi, lucrurile, nu confundă – ca să zic așa – spațiile de joc: de o parte esteticul suveran, literatura practicată ca artă „înaltă“, ca p