Săptămâna aceasta a început sub semnul doliului – moartea „Doamnei de Fier”, Margaret Thatcher, în ziua de luni, 8 aprilie – şi a continuat tot aşa, cu exhumarea, în aceeaşi zi, a corpului lui Ricardo Eliécer Neftalí Reyes Basoalto, mai cunoscut sub numele de Pablo Neruda (Premiul Nobel pentru Literatură, 1971). Altfel spus, o Mare Personalitate a lumii contemporane tocmai a părăsit scena, la vârsta de 87 de ani; şi o alta a fost readusă în prim-plan, după o absenţă de circa patru decenii, pentru a se face lumină asupra circumstanţelor unei morţi suspect de fulgerătoare, în data de 23 septembrie 1973, la numai 12 zile de la lovitura de stat din Chile, din 11 septembrie (malefică dată, nimic de zis!) 1973, a generalului Augusto Pinochet. Crugul vieţii & al morţii îşi înghite coada – cineva merge în pământ, cineva se ridică din morţi!

Mai exact, este exhumat din mormântul situat pe malul Oceanului Pacific, din localitatea Isla Negra, unde-şi dormea somnul de veci alături de ultima sa soţie, Matilde Urrutia, fiindcă de la bun început s-a bănuit că poetul ar fi fost asasinat, dat fiind prietenia sa cu Salvador Allende & apartenenţa la Partidul Comunist din Chile. (În sprijinul acestei teze stă şi devastarea locuinţelor sale din Valparaíso şi Santiago, de către fasciştii chilieni. În aceeaşi paranteză fie spus, în 1969 anume Pablo Neruda a fost desemnat de Partidul Comunist drept candidat oficial la preşedinţia Republicii Chile, pentru ca apoi să se retragă în favoarea lui Salvador Allende.)

Văzându-i mai ieri, la TV5 Monde, sicriul acoperit cu drapelul naţional, m-am cutremurat de parcă aş fi asistat involuntar la o profanare – nu că n-aş vrea să cunosc adevărul morţii celui care „prin opera sa, cu sufletul unei forţe elementare, a dat viaţa destinelor şi visului unui întreg continent” (extras din