Mi-e foarte greu sa scriu randurile urmatoare. Am stat sa ma gandesc pe parcursul zilei de azi de ce mi-e greu. E o vina partajata, pana la urma? Sunt eu primul sa ridice piatra? Si daca e o piatra de ridicat asupra cui ar trebui sa o indrept? Si ce mi-as dori sa obtin odata aruncata piatra? Sa sparg un cap? Sa omor o femeie adultera? Sa imi revendic dreptul de a fi (si) eu cel care gandeste normal doar pentru ca am starpit deviantul dintre noi? Mi-e greu pentru ca, pentru un moment, am nevoie sa revin la mintea mea din urma cu sapte ani cand am plecat din Romania.
Vreau sa explic de ce am plecat din Romania.
Am intrat la facultate la UMF Carol Davila in 1998. N-am sa irosesc atentia cititorului cu anecdota din spatele aventurii mele de licean. In primavara respectiva Cristina Daia, diriginta mea draga si una dintre profesoarele mele de suflet a fost diagnosticata cu cancer de san. A refuzat sa faca vreo incercare de-a se trata. A stat langa mine: “tu trebuie sa ajungi doctor, Gabi”. Asa mi-a zis.
A apucat sa ma vada admis la Medicina. A mai trait doua saptamani dupa ce am devenit student si s-a prapadit. Intr-o zi de vineri. Ultima oara cand am vazut-o era la ea in casa, cu oasele frante, chinuita de durere. Avea 38 de ani.
Ar fi ieftin sa zic ca am facut facultatea in memoria ei. Dar m-a urmarit prin ani. M-a urmarit cand doctorul Lascu, la vremea aia sef de lucrari la Catedra de Anatomie, m-a acostat intr-o joi sa ma intrebe daca stiu sa lucrez pe calculator. Obisnuit cu filosofia Cristinei Daia am raspuns, clar, da. Nu mi-a fost niciodata rusine de munca. Si am muncit. Am muncit 3 ani in Catedra de Anatomie a UMF Carol Davila ca preparator.
Am avut studenti. Am pregatit oameni de multe ori mai varstnici decat mine.(…)
Am fost bursier in toti anii de facultate. In primul an am terminat cu 9.90. Ironic sunt mai multi oameni care
