Timpul e un lux – nu trăim destul pentru a le afla pe toate! Şi dacă totuşi ştim cate ceva, rar ne batem pentru a spune ce ştim. Ortografia şi punctuaţia sunt primele noastre cărţi de vizită. Ne ajută cineva să nu le pătăm fără să ne dăm seama?

Cu toate că româna este considerată o limbă romanică, alături de italiană, franceză, spaniolă, portugheză, în scriere s a folosit, timp de patru secole, alfabetul chirilic, slavona fiind limba de cultură în partea răsăriteană a Europei. De aceea primele monumente literare româneşti au fost scrise cu alfabetul chirilic, până la alfabetul latin de astăzi folosind o vreme unul de tranziţie.

Forma reproducerii grafice a cuvintelor a devenit subiect de dezbateri şi nemulţumiri încă de la începutul secolului XIX, proces care continuă şi astăzi. Bătălia s-a dat (şi se mai dă) între lingviştii care susţineau scrierea etimologică, cât mai aproape de forma etimonului latinesc, şi cei care pledau pentru o scriere fonetică. Alfabetul latin a fost introdus oficial în 1860, normele academice de scriere devenind obligatorii în 1881. După reformele ortografice din 1904 şi 1932, Academia simplifică ortografia limbii române în 1953, introducând scrierea cu „î“ şi „sînt“ în toate cuvintele (din 1965 – cu excepţia familiei lexicale a cuvântului „România“). În 1993 se revine la scrierea cu „â“ şi, după caz, „î“ şi la „sunt“. Odată cu trecerea la scrierea în format electronic, limba română începe să fie desfigurată până la pierderea identităţii prin nefolosirea semnelor diacritice.

Fără semnele diacritice, limba română scrisă e alta decât cea vorbită

Ediţia a V-a a „Îndreptarului ortografic…“, ultima, apărută cu 12 ani în urmă

Folosirea semnelor diacritice în scrierea limbii române nu este un moft. Lipsa lor face din limba noastră una străină, de neînţeles atât pentru cei care o vorbesc, cât şi pentru europenii