Vineri, 29 martie 2013, va rămîne în memoria istoricilor literari (din ce în ce mai puțini) drept ultima întîlnire oficială din Sala Oglinzilor. După un proces lung, cu multe necunoscute, care se vor afla peste cine știe cîți ani, Uniunea Scriitorilor din România și-a mutat definitiv sediul din Casa Monteoru, Calea Victoriei nr. 115 devenind o amintire. Pentru că, așa cum Nicolae Manolescu, amfitrionul evenimentului și președintele USR, spunea în deschidere: „Am avut multe întîlniri în această sală și aceasta e cea mai sentimentală dintre toate“.

Poate doar cărțile de memorii și documentarul Sala Oglinzilor (regia Marian Baciu) să mai readucă în atenție povestea de peste 50 de ani a relației literaturii române cu această clădire. Ultima întîlnire n-a fost, din fericire, un moment de jelanie, ci unul de împrospătare a memoriei. Pentru cei care au avut curiozitatea să citească comunicatele date în ultimii ani de USR, nu mai era deloc o noutate faptul că nu se puteau face reparații și totul risca să se transforme iremediabil în ruine. Pentru cei care se învredniceau să intre în birourile clădirii, apa șiroind pe pereți la prima ploaie devenise o obișnuință. Dacă adăugăm la aceasta costurile uriașe de întreținere și impresia (tot mai resimțită) că sediul se potrivea foarte bine unei cripte (depunerea scriitorilor morți fiind un obicei mai vechi), mulți pot răsufla ușurați. S-a schimbat nu numai o epocă, ci și aerul. Dar a șterge cu buretele o tradiție și a nu putea înțelege rolul și rostul acestei clădiri în viața literaturii române sînt un semn de prostie și de aroganță. Zecile de evenimente din ultimii ani, suprapuse miilor de lansări, primiri în Uniune, premieri, întîlniri cu scriitorii străini, festivaluri și tîrguri dinainte devin de-acum istorie. Din păcate, o istorie atît de puțin cunoscută de atîția cîrcotași care uită că literatura are nevoie