Participarea fragmentată a României la Salonul de carte de la Paris a lăsat în urmă o mulţime de comentarii despre patriotism, obligaţii, responsabilitate, politeţe etc.

Grupul de scriitori români care a refuzat invitaţia Franţei a adus în discuţie o serie de argumente care vizau lipsa de credibilitate şi profesionalism a Institutului Cultural Român, coinvitat al evenimentului: refuzul lor de a participa însemna, de fapt, refuzul de a accepta ca partener de dialog un institut a cărui conducere ridică mari semne de întrebare asupra legitimăţii alegerii ei, ca şi asupra seriozităţii proiectelor pe care vrea să le dezvolte.

De cealaltă parte, scriitorii români care au ales să participe la Salon au amintit faptul că rolul lor la Paris a fost acela de a reprezenta literatura română, şi nu o instituţie, şi că invitaţia unui stat străin de a participa şi de a promova imaginea României culturale ar trebui să creeze responsabilităţi, nu să nască vanităţi.

DE ACELASI AUTOR Organizaţii noi, ambalaj de lemn Evaluări "de amorul artei" Portretul unui adolescent altfel În căutarea întîlnirilor pierdute Dincolo de comentariile uneia sau alteia dintre părţi, rămîn totuşi nişte întrebări care mi se par extrem de serioase: care sînt limitele patriotismului? Ce este îndreptăţită – şi ce nu – să „ceară“ patria cetăţenilor săi? Ce responsabilităţi ai faţă de ţară şi ce obligaţii ai în faţa unei invitaţii venite de la instituţii prestigioase din străinătate? Întrebări care, cred eu, ar putea fi dezbătute cu mai mult interes, încă de pe băncile şcolii.

Manualele şcolare dezbat problema patriotismului, înfăşurată în lungi şi lăcrimoase discursuri despre iubirea de ţară şi de moşie. Patriotismul înfăţişat de şcoală este unul manifestat cu pieptul deschis în faţa gloanţelor inamice, cu rugăminţi fierbinţi ca Dumnezeu să-i apere pe români, cu dragostea faţă de „fru