Cu Luca Niculescu aş face un interviu pe săptămînă: este interlocutorul ideal, pentru că răspunde la obiect, cu o expresivitate bine temperată, e întotdeauna interesant şi subtil. Îl ascult de pe vremea cînd RFI România se numea Radio Delta RFI, iar de ani buni am avut ocazia să colaborăm la emisiunea „Punerea pe gînduri“, realizată în colaborare de RFI România şi Dilema veche. Dacă aş spune că îi apreciez stilul echilibrat şi documentarea perfectă a emisiunilor, aş rosti „locuri comune“: nu aşa trebuie să fie un jurnalist, orice jurnalist? Dar, în societatea noastră de azi, normalitatea a devenit mai degrabă rară... Numai că, dincolo de echilibru, simţ al nuanţelor, aer destins şi ton firesc, Luca Niculescu vorbeşte cu pasiune şi despre ceea ce face, şi despre lumea din jur. Cum să nu-ţi placă să intervievezi un om care spune că „România e o ţară interesantă şi mă bucur că lucrez aici“?
Domnul Andrei Pleşu a remarcat, într-un articol, aerul destins pe care-l aveţi în relaţia cu diverşi interlocutori. În lumea românească de azi, în presă, în televiziune, se poartă mai degrabă stilul încruntat şi vehement. V-aţi format, în mod voit, un asemenea stil relaxat şi calm?
DE ACELASI AUTOR "Constat o efervescenţă a inteligenţei tinere..." Încredere în forţa individului Există în continuare o mare densitate de talente native... Deschiderea către diversitate se face privind dinspre o anumită cultură E greu să vorbeşti despre tine: ori eşti ipocrit, ori rişti să spui banalităţi. Mi s-a spus că zîmbesc în emisiuni, cred că este un complex de factori. Vine din educaţie, probabil, vine din şcoala bună din perioada comunismului – „bună“ cu ghilimele sau fără –, vine şi din universitate, unde am avut profesori buni, din străinătate – francezi şi americani –, şi din mediul în care lucrez de 20 de ani, adică RFI. E greu să lucrezi într-un loc precum RFI şi să nu zîmb
