„Dacă vrei să-ţi întăreşti credinţa, trebuie să-ţi înmoi inima. Pentru ca să-ţi fie credinţa tare ca piatra, inima trebuie să-ţi fie moale ca pana. Prin boală, nenorocire, pierdere sau frică, într-un fel sau altul, sîntem cu toţii puşi faţă în faţă cu întîmplări care ne învaţă să devenim mai puţini haini şi cîrtitori, şi mai miloşi şi mai mărinimoşi. Însă unii dintre noi învaţă lecţia şi izbutesc să devină mai blînzi, pe cînd alţii sfîrşesc prin a deveni şi mai cruzi ca înainte. Singura cale de a ne apropia de Adevăr este aceea de a ne lărgi inima astfel încît să cuprindă întreaga omenire şi să aibă loc, încă, pentru iubire.“ (Elif Shafak, Cele patruzeci de legi ale iubirii, Polirom, 2011)
Să ştiţi că n-am luat-o razna. Şi nici nu încerc să vă plictisesc cu texte de care ar rîde dispreţuitor pînă şi hulitul Coelho, filozoful modistelor. Dar mă ştiţi sensibilă. Citesc un jurnal al exilaţilor în Siberia şi mă apuc să mor de foame în casă, văd un documentar despre planeta verde şi nu mai ştiu ce să fac cu uleiul ars din bucătărie, aflu cum ajunge biata vită în farfuriile noastre şi îngroş rîndurile vegetarienilor. În fine.
DE ACELASI AUTOR Omagiu paznicilor Mic bestiar de metrou De prin ogradă Scrisori, misive, mesaje Reciteam, zilele trecute, romanul unei turcoaice născute în Franţa, crescute în Spania, care predă acum undeva la Universitatea din Arizona. O poveste sufită de iubire, dincolo de orice bănuieli mundane, între celebrul poet mistic Rumi/Mevlana şi un derviş rătăcitor, frumos şi înţelept. Povestea celor doi se împleteşte cu povestea americană a unei casnice între două vîrste, care descoperă şi ea iubirea. Dar nu despre cartea asta voiam să vă povestesc neapărat. Ea se ţese în jurul celor patruzeci (număr mistic) de legi ale iubirii, şi pe acestea m-am gîndit eu să le aplic, într-o bună zi de miercuri. V-aţi dat probabil seama că e vorba de
