Îi vedem de 1 Decembrie, la paradă. Îi vedem iarna la dat cu lopata în sate uitate de lume şi primăvara la salvat oamenii inundaţi. Mai auzim de ei când pleacă în misiune, într-un teatru de operaţii intens mediatizat cum e Afganistanul. La întoarcere, de cele mai multe ori, sunt subiect de ştire doar dacă vin cu tricolorul pe ei. Sunt militarii români.
Îi criticăm pe bloguri, forumuri şi reţele de socializare pentru că s-au dus în Irak şi în Afganistan, „să îi omoare pe amărâţii care n-au nicio treabă cu noi”. Mulţi uită, însă, că orice militar se duce unde i se cere, banii pe care îi primeşte pentru o misiune în teatrul de operaţie nu sunt singurul motiv pentru care ei merg acolo şi, foarte important, mergem în toate aceste misiuni pentru că suntem membri NATO. Problema morală a mersului în aceste teatre este, deci, mult deasupra militarilor care se duc.
Şi, totuşi, deşi, la nivelul prim, zgomotos, îi criticăm, în sondaje militarii se bat doar cu preoţii pentru încrederea românilor.
Ceremonie de plecare în misiune // FOTO: MApN
Pentru a-i cunoaşte pe aceşti oameni, pentru a asculta ce au de povestit, gândul a început seria „OAMENI TARI”. La împlinirea a zece ani de la invazia din Irak şi cu un an înaintea retragerii din Afganistan, vă prezentăm militari care au fost în aceste teatre.
Pentru că în Armată individul nu există, important fiind doar colectivul, le-am dat acestor militari un termen generic, colectiv: „OAMENI TARI”. Deşi sunt bine pregătiţi şi foarte raţionali, îşi fac loc şi de emoţii când ţin puşca în mână printre amărâţii copii afgani şi nu uită că o pereche de şosete sau o sticlă de apă înseamnă enorm pentru ei.
Am început cu povestea plt. adj. Marius Apostol, militarul a cărui viaţă s-a schimbat în Afganistan, cu doar câteva ore înainte de asasinarea lui Osama bin Laden. Am continuat cu cele trei