Gestionarea realistă a timpului a fost una dintre problemele mele majore dintotdeauna. Fac parte din categoria fericită – dar şi profund nefericită – de persoane lipsite de simţul timpului: pur şi simplu, refuz să cred şi să văd că trece...
Pe la 8 ani, am aflat că se moare. Copilăria mea a fost cît se poate de fericită, şi vestea lipsei de permanenţă a acesteia a venit ca insuportabilă. M-am dus şi i-am întrebat pe părinţii mei cum e cu întreruperea asta numită moarte şi, pentru că aveam (şi am) cei mai buni părinţi din lume, mi-au spus să nu-mi fac probleme, da, se moare, la un moment dat, dar se lucrează la un elixir al vieţii veşnice. Şi pînă voi fi eu mare, va fi gata...
DE ACELASI AUTOR Galerii, tigru, pepene... Poveşti verzi şi grădinăreşti O întîmplare la MNAC Mese în familie Atunci am crezut. În timp, mi s-au întîmplat diverse lucruri grave, care m-au făcut să mă îndoiesc de progresul real al cercetării sus-menţionate (de pildă, a murit – prematur – tatăl meu). Şi totuşi – sau poate tocmai din cauza acestor evenimente nefaste – nu am încetat să-mi duc micul meu război cu timpul: m-am încăpăţînat să cred că anumite lucruri pot fi permanente, că cele nefăcute la timpul lor pot fi reluate, şi că greşelile mai vechi pot fi îndreptate, cu iertare şi răbdare...
S-a spus, desigur, că „toate-s vechi şi nouă toate“ şi că, dacă eşti atent, cele din jur mişculează conform unor pattern-uri pe care le poţi intui: sînt altele, dar mereu aceleaşi... Cu această perspectivă asupra timpului, am putut observa cumva mai confortabil, ca un spectator – desigur, implicat, dar şi de deasupra –, evoluţia lucrurilor. Constatăm, uneori, că, în timp, performăm aproximativ aceleaşi acţiuni, rămînînd oarecum aceiaşi; doar că împrejurările în care o facem se schimbă. Şi percepţia celorlalţi, dar chiar şi a noastră, în ceea ce ne priveşte, aşijderea.
De pildă,
