Deşi strecurată în mass-media de mai multă vreme, nominalizarea procurorului Robert Cazanciuc ca ministru al Justiţiei ridică serioase şi îndreptăţite semne de întrebare. Cu atât mai mult, cu cât sistemul respectiv se află într-un moment de cumpănă. Legat nu numai de implementarea noilor coduri, ci şi de serioase probleme în zona resurselor umane şi fiind, de asemenea, vizibile în ultimii ani influenţele politice portocalii. Plasarea în fruntea instanţelor şi, deopotrivă, abilitarea lui Cazanciuc drept "cenzor" al actelor normative emise de Guvern contrariază. Era de aşteptat ca, în sfârşit, la cârma Justiţiei să fie adus un jurist de marcă, recunoscut ca atare, pe cât posibil chiar fost judecător, de înaltă clasă, cu o vastă experienţă şi autoritate profesională.

Or, pe cine a propulsat Victor Ponta? Robert Cazanciuc poate fi un personaj afabil, un om plin de bune intenţii. Nu i se pot, până acum, reproşa prea multe. Pentru că nici nu a făcut prea multe, bune sau rele. Deşi bifează peste 15 ani în mapa profesională. Dar mapa e atât de subţirică, încât pentru mai toată lumea e un ilustru necunoscut. Incolor şi inodor. Plantat, după doi ani petrecuţi pe la Parchetul Ilfov, direct la Parchetul General, a stat aici într-un post călduţ şi neangajant profesional, pe la Biroul de presă. Apoi, vorba lui Băsescu (în vara trecută, nu acum, când îl acceptă), "l-a vânturat ventilatorul" pe la tot felul de istituţii: Corpul de control al Guvernului, Penitenciare, de câteva luni la Externe, în fine, peste tot. Ceea ce - în afară de faptul de a fi fost coleg cu Victor Ponta în destul de scurta perioadă de la PÎCCJ - nu i-a adăugat cine ştie ce file elogioase în mapa profesională. Asta nu înseamnă, cum am spus, că nu poate fi un personaj cumsecade. Oricum, după păgâna sa predecesoare, Mona Pivniceru, care a cutezat să-i spună lui Băsescu că nu o să-i propună "niciodată,