Zilele acestea, s-au împlinit 120 de ani de la apariția PSDMR (Partidul Social De­mocrat al Muncitorilor din România), strămoșul mitologic de la care se revendică PSD de astăzi, o bună ocazie pentru a face bilanțul socialismului și al stîngii în România. Căci așa-numiții social-democrați se revendică de la un partid care a rezistat doar șase ani tumultului politic românesc, pentru ca, odată cu „trădarea generoșilor“ din 1899, să se dizolve în PNL. Socialiștii au îngroșat astfel aripa „reformistă“ condusă de Ionel Brătianu și au contribuit la definirea politicilor guvernamentale la începutul secolului trecut, atît înainte, cît și după cel de-Al Doilea Război Mondial. Dacă ar fi rămas socialiști, probabil nu ar fi putut să o facă niciodată. Așa, mai mulți miniștri ai cabinetelor conduse de Brătianu au provenit din această diasporă socialistă și au promovat o viziune care era inspirată de socialism. Și dacă nu era vreo incompatibilitate între acei socialiști – care încă mai aveau idealuri și gîndeau în termeni de clasă – și liberali, de ce ar mai fi o incompatibilitate astăzi, cînd social-democrații nu mai au nici o referire la socialism, la lupta de clasă sau la revoluție ca formă de schimbare.

Compromisul privind atît garantarea proprietății private, cît mai ales transformarea acesteia în pivotul central al „dezvoltării“ e total. Cele aproape cinci decenii de totalitarism comunist, asimilate automat socialismului și stîngii, par să fi compromis orice întreprindere politică în direcția cons­trucției unei formațiuni politice semnificative care să se revendice de la socialism sau de la stînga. Spațiul competiției politice a fost osificat la începutul anilor 2000 prin legislația electorală, așa că singurii care pot ocupa ocazional terenul sînt naționaliștii sau populiștii.

În sensul proiectului social, PSD nu este și nu se vrea socialist, dar nici î