Pînă în 1990, piaţa de artă românească a fost încătuşată în rigorile comerţului de stat, prin aşa-numitele „consignaţii“. Astăzi, aceasta este în zona particulară, prin case de licitaţii, galerii, tîrguri de artă şi anticariate. Este normal să existe şi norme ale funcţionării acestei pieţe. În discuţie se află un proiect (ce porneşte de la ACOAR, Asociaţia Comercianţilor de Opere de Artă din România) de Hotărîre de Guvern, care circulă „pe sub masă“ şi care se doreşte aprobat „din goana calului“. Varianta ce se doreşte a fi comentată pentru îmbunătăţiri circulă cu motivaţia: „să rămînă confidenţială, în sensul de a nu circula în afara membrilor ACOAR“. Mă întreb: cîţi membri are ACOAR? Este vorba de o „afacere de familie“? De ce proiectul nu intră în dezbatere publică?

Voi atrage atenţia, punctual, asupra cîtorva chestiuni din acest proiect de Hotărîre de Guvern, care trebuie să servească piaţa de artă şi nu să o închidă în tipare, care să convină unor interese de grup: în acest proiect, este de prea multe ori folosit cuvîntul excepţie. Aceste excepţii nu fac decît să tulbure apele şi să ofere o ambiguitate folositoare iniţiatorilor;proiectul nu are anexe şi, probabil, cum se întîmplă de atîtea ori, acestea, cînd vor fi publicate, nu vor fi supuse dezbaterii publice;„consilierul de artă“ este gîndit dihotomic. Pe de o parte, „expertul de artă“ şi, pe de altă parte, „evaluatorul“, noţiuni amestecate, la fel ca atunci cînd pui zaruri într-un pahar şi le arunci pe masă. „Expertul de artă“ este o titulatură acceptată de un conclav al Ministerului Culturii (21 de persoane), pe baza unei activităţi muzeale, expoziţionale, prin scrieri despre artă, adică prin pricepere profesională. Ideea din proiectul de Hotărîre de a reconsidera experţii şi de a introduce o nouă categorie – cea de „consilier de artă“ – mi se pare bizară, atîta timp cît nu există motive