Textul acesta are valoarea unui autodenunţ sau, cel puţin, a unei autocritici (eventual critici auto). Pentru că se referă la traficul rutier din Bucureşti şi la încleştarea dintre şoferi şi pietoni. Şi pentru că eu însumi, la volan, devin adesea un personaj cu spume la gură, perfect integrat în peisajul citadin.

Fiică-mea susţine că a învăţat să înjure pentru că m-a auzit pe mine la volan. Nu sunt convins că e în totalitate adevărat (în fond merge la şcoală) dar într-o anumită măsură are dreptate.

Traficul din Bucureşti este oglinda vie şi contradictorie a lumii noastre groteşti, cu luxul şi mizeria ei, cu agitaţia ei revendicativă şi cu paralizia ei defetistă, cu răbufnirile meteorice şi înfrângerile cotidiene. O lume catatonică, repetată bolnav şi mecanic zi de zi.

Un caz: 2003, într-o vineri, la ora 13, în Piaţa Romană. Evident, aglomeraţie. Un cetăţean german (român plecat cu mulţi ani în urmă) traversează pe trecerea de pietoni pe verde. Un Cielo grăbit opreşte la limită. Se iscă un schimb de replici. Şoferul coboară, se aruncă asupra pietonului şi îl loveşte cu pumnul în faţă. Diferenţa de vârstă şi de atitudine îl doboară la pământ pe pieton care se izbeşte cu capul de asfalt. Nu se mai ridică. Un agent de circulaţie care, e drept, nu văzuse întâmplarea, se implică doar în calmarea spiritelor. Fără a face efortul intelectual de a-i identifica pe martorii oculari. Şoferul transportă victima la spital de unde pleacă fără să-şi lase datele. Victima moare în spital peste trei zile, fără să fi putut vorbi.

Şoferul, identificat cu oarecare dificultate, susţine o cu totul altă poveste: victima traversa pe roşu, el a oprit ca să evite accidentul victima l-a înjurat, a apucat brutal de portiera maşinii cu intenţia clară de a o deschide şi de a-l lovi pe el. Victima a tras atât de tare de portieră încât a deschis-o dar s-a lovit cu ea peste faţ