Zilele trecute, când a murit Margaret Thatcher, mi-am amintit de Leonard, căruia i-am rămas dator cu o ladă de Pepsi, în timpul războiului din Malvine.

În aprilie ’82, făceam armata la Marină, la o unitate de Vedete Purtătoare de Rachete (VPR) din Mangalia. Eram un soldat prost. Leonard era indolent. De la „Telejurnal“ am aflat că armata argentiniană ocupase Insulele Malvine. Peste câteva zile, Royal Navy a pornit spre arhipelagul cucerit de argentinieni. Margaret Thatcher dăduse ordinul. Leonard dormea în patul de jos, eu în patul de sus. Leonard o admira pe Margaret Thatcher, ţinea cu Bayern München şi-i plăcea Bob Marley. În civilie, Leonard asculta „Europa Liberă”.

În fiecare seară, ne adunam în faţa televizorului alb-negru din dormitor, cu jumătate de oră înainte de „Telejurnal“. Noi, militarii din Marina Republicii Socialiste România, săteam claie peste grămadă, ca să vedem cum merge războiul. Dar la „Telejurnal“, ca la „Telejurnal“, se dădeau câteva informaţii lapidare şi patru-cinci secvenţe cu flota care înainta spre Malvine. Dar cele câteva secvenţe ni se păreau de-a dreptul spectaculoase, ca în filmul „Ziua cea mai lungă“. Apoi, se declanşau discuţii aprinse în dormitorul nostru plin de „eroi fără glorie“: unii ţineau cu englezii, pentru că flota lor arăta brici, alţii cu argentinienii, este pământul lor, au dreptul să-l ocupe, ce caută acolo colonialiştii şi imperialiştii englezi? Aveam puţine informaţii. Iar lipsa de informaţie îi tâmpeşte pe oameni.

Visam cu ochii deschişi la războiul din Atlantic, să fim eroi pe mări şi oceane, eram tineri, cu sângele fierbinte. Noi „bălteam“ cu VPR-urile trase la chei, făcute de ruşi prin anii ’60 şi cedate flotei RSR în cadrul „cooperării dintre armatele prietene“, pe care le pituram (vopseam) şi le spălam în fiecare zi. Leonard mi-a propus într-o zi să ne ducem cu un VPR la pescuit, p