În România a apărut o nouă specie: activistul. Adică omul care protestează împotriva unor proiecte şi încearcă să mobilizeze masele în sprijnul cauzei sale. De când există Facebook, specia proliferează şi se dezvoltă în progresie geometrică prin ruda sa de gradul doi, omul-cu-degetul-mare-în-sus. Nu iau în nume de rău această ocupaţie, dimpotrivă, cred că este un lucru bun că oamenii simpli încep să se organizeze singuri şi să-şi ceară drepturile. Exact asta lipseşte în societatea noastră, o presiune constantă pe reprezentanţii puterii, care să se manifeste oricând e nevoie, nu doar din patru în patru ani la vot (şi de multe ori nici atunci). Dar este bine că tinerii noştri - de cele mai multe ori, activistul are până-n 35 de ani - să-şi aleagă cu grijă cauzele pe care le susţin.

Şi să încerce să înţeleagă nu numai cine este beneficiarul unui proiect, ci şi pe cine poate să bucure eşecul unei asemenea iniţiative. Îmi amintesc cu nostalgie de taberele PTAP (Pregătirea Tineretului pentru Apărarea Patriei) de pe timpurile comuniste. Activiştii de astăzi probabil că nu cunosc chefurile şi distracţia care se încingeau cu ocazia unor astfel de manifestări. Nici cât era de cool să te furişezi în afara razei vizuale a supraveghetorilor şi să faci rost de-o sticlă de votcă şi de-un pachet de Bucegi pe care să le împarţi cu prietenii într-o pauză de sortat cartofi (acţiunile PTAP erau deseori deturnate către activităţi agricole sau alte munci necalificate). Era modul nostru de a protesta şi de a ne face viaţa mai frumoasă. Totuşi, faptul că ne aflam în situaţia aia era un motiv de mulţumire pentru tot felul de „tovarăşi“, care raportau succese în lanţ pe linie de partid şi avansau astfel în poziţii-cheie ale societăţii. Aşa s-au născut personajele de tip Voiculescu-Felix, care ţin şi astăzi cârma ţării.

Ultimul protest care se desfăşoară azi pe reţelele