„Amintiri de la Casa Monteoru“
În ORIZONT (nr. 3), Matei Vişniec este prezent cu două pagini admirabile de „amintiri de la Casa Monteoru”. Acum, când Casa tocmai s-a întors la moştenitorii fostului proprietar, e un moment nimerit să citim ce scrie excepţionalul dramaturg: „La 20 de ani, sosit la Bucureşti pentru a cuceri lumea, poetul din mine vibra ori de câte ori mă apropiam de Casa Monteoru. Ea reprezenta pentru mine locul secret unde se derula partea cea mai intensă a vieţii literare bucureştene. Acolo, în restaurantul de la Casa Scriitorilor, puteau fi văzuţi, în carne şi oase, scriitori pe care-i ştiam din manualele şcolare, ale căror texte le studiasem încă din şcoala primară. Doar la gândul că aş fi putut bea o cafea într-un astfel de loc, uitându-mă la ei, sufletul meu se simţea răvăşit, înfiorat de plăcere. În acelaşi timp simţeam că acel loc era şi al meu, că mai devreme sau mai târziu Casa Monteoru trebuia să mă accepte şi pe mine în sânul ei, în pântecele ei secret, în labirintul ei de birouri şi de uşi, pe terasa cu care se prelungea restaurantul în spatele palatului…” Intervenţ ia sa constituie încă un argument în favoarea ideii susţinute de noi, în paginile României literare: dată fiind valoarea simbolică deosebită pentru cultura română a acestui imobil, el trebuie să-şi păstreze destina- ţia culturală şi să rămână în circuitul public. Textul semnat de Matei Vişniec mai arată şi altceva, tot o idee fixă a Cronicarului: şi generaţia 80 s-a format prin „exerciţii de admiraţie” faţă de scriitorii din generaţiile precedente. Aşa s-a format şi, iată, i-a prins bine. Calea cealaltă, aleasă de mulţi dintre autorii tineri ai momentului (şi anume, să ştergi cu buretele ce a fost înaintea ta şi să apari tu împărat peste un loc viran!...), deşi aparent îţi dă putere, în realitate te face vulnerabil şi mic până la indistinct.
Supravieţu
