1644 a fost un an bun pentru ortodoxie. Chiar dacă, de ochii lumii, Matei Basarab și Vasile Lupu s-au lăsat împăcați de mitropolitul Varlaam. Armele au intrat în teacă, limbile s-au retras în gură, cu venin cu tot, vicleniile s-au adăpostit după gînduri nevinovate, iar uneltirile și-au luat o minivacanță. Fiecare domnitor a construit o biserică în țara celuilalt, una la Tîrgoviște și alta la Putna. Pentru Vasile Lupu însă, pacea era ca incontinența urinară: îi tot venea să se pișe pe tratate.
De aceea, cînd îl amenință iar pe Matei Basarab cu războiul, acesta se unește cu Gheorghe Racokzy al Transilvaniei și își mînă trupele spre Moldova. Chiar atunci, în cetatea Sucevei se desfășura, sub conducerea logofătului Gheorghe Ștefan, o frumusețe de complot boieresc la adresa voievodului Lupu, avînd ca scop atît lovitura de stat, cît și pe cea cauzatoare de moarte. În 1653, ardelenii, muntenii și moldovenii trădători îl alungă pe Vasile Lupu de pe tron prea tare pentru a-l și prinde. Fostul domn revine însă, ajutat de ginere-su, Timuș Hmelnițki, fiul legendarului hatman zaporojan. La Popricani, unde Gheorghe Ștefan își savura noul mandat, cazacii lui Hmelnițki și moldovenii lui Vasile Lupu pică peste somnul de amiază al trupei. Lupu își schimbă parul cu care zdrobea prizonierii, dar năravul de a-i omorî cu noul par, ba. Îmbătat de succes și încurajat de Marele Vizir să continue lupta, Vasile o ia spre Țara Românească însoțit de 24.000 de oșteni. 16.000 sînt cazaci, 8.000 – moldoveni, iar restul de 4.000 nu se mai știe, fiindcă au căzut cu toții în luptă. Matei Basarab l-a așteptat în județul Dîmbovița, la Finta, înconjurat de 30.000 de mercenari internaționali. Norocul muntenilor i se datorează în principal tînărului bețiv Timuș Hmelnițki, care nu s-a coordonat deloc cu restul armatei, atacînd cînd ar fi trebuit să stea și rupînd-o la fugă atunci cînd ar fi treb
