În anul 1980, Calea Victoriei mai păstra, în preajma Bisericii Sf. Nicolae Tabacu (fostă Popa Cosma sau „biserica de blestem”), câteva rămăşiţe din vremea Podului Mogoşoaiei: Institutul Moteanu (demolat după pseudo-revoluţie), casa lui Barbu Catargiu (azi în aşteptarea demolării), al cărei calcan dă în curtea bisericii şi, peste drum, casa Bellu (demolată de Ceauşescu) şi Academia Română, un complex de clădiri vechi unite prin Aulă. O adevărată desfătare pentru ochii obosiţi de aberaţii arhitectonice! Acest nucleu, numit cândva „mahalaua Popii Cosma”, considerat vetust de indivizii inculţi dar puternici, în mâinile cărora se află, de vreo şapte decenii, soarta patrimoniului Capitalei, este vinovat de aplecarea mea spre „vetust”, spre „boierie”, spre tot ceea ce „moderniştii” apreciază a fi caduc. Discuţii lungi cu eruditul Remus Niculescu, specialist nu doar în viaţa şi opera lui Nicolae Grigorescu, cum cred unii, el fiind şi biograful doctorului Georges de Bellio, binefăcătorul pictorilor impresionişti, sau cu tânărul istoric de artă Mihai Ispir, decedat înainte de vreme, îmi revelau o lume boierească vie, plină de fast, graţie şi de bun gust, o lume peste care mârşăvia leninismului azvârlise şi continua să azvârle tone de noroi. Aşa am ajuns să umblu prin arbori genealogici ori pe traseele mereu în schimbare ale hărţilor acestui oraş greu încercat. O indicaţie, din nefericire laconică, a profesorului Ion Bianu, din articolul dedicat Bibliotecii Academiei şi apărut în revista „Boabe de Grâu”, mi-a lămurit cât de cât misterul vechilor proprietăţi de pe cuprinsul „parcului Academiei”.

Scria profesorul (în numele Academiei): „Am cumpărat (în 1892, n.n.) casa Cezianu, fostă a lui Filipescu-Vulpe, din Calea Victoriei, unde a fost îndată mutată Academia cu tot ce avea. Apoi, după câţiva ani, au fost cumpărate casele vecine Belu şi Zaleski, precum şi terenul vi