M-am hotărât greu să aştern aici cele mai preţioase flori ale fondului meu intim. Flori pe care le-am păstrat ca pe cele de câmp presate. Da, acelea pe care le amorţeam, când eram copil, între paginile cărţilor din bibliotecă. De cele mai multe ori, uitam de ele. Aşa am uitat şi de poveştile de dragoste pe care le-am depozitat undeva într-un ungher dosit al intimităţii mele.

Vă mai amintiţi plăcerea de a descoperi o floare presată într-o carte atât de veche încât avea paginile galbene? Vă mai amintiţi de amprenta pe care o lăsa floarea presată pe coala de hârtie şi de parfumul acela puternic de carte veche combinat cu cel al plantei? Ei, la fel se întâmplă şi cu amorurile scoase de la „presat“. Când deschizi „cartea“ în care le păstrezi, abia atunci vezi amprenta bine conturată, elegantă şi misterioasă. Parfumul este delirant.

Am trăit în general în extreme, în alb şi negru, şi la fel s-a întâmplat şi în ceea ce-i priveşte pe domni. Bărbaţii din viaţa mea au fost dintr-o singură categorie, aceea „prea…“. Ori prea tineri, ori prea bătrâni, prea deştepţi, prea îndrăgostiţi, prea buni, prea frumoşi sau prea urâţi, ori prea însuraţi.

Până la urmă, unii au reuşit să-mi frângă inima, alţii au reuşit să mă înveţe ceva.

Nu vă aşteptaţi să citiţi nici o poveste siropoasă, nici una tristă, dar nici una cu happy-end. O să înşir aici trei dintre poveştile care compun suma dragostei, aşa cum cred eu. Nu ar fi drept faţă de niciuna dintre ele să rămână nespusă. Nici nu ştiu cu care să încep, ştiu însă că voi termina cu cea care nici n-a început

vreodată.

Prea Tânărul

El era student. Eu eram puştoaică de liceu dornică de vise şi de basme cu Făt-Frumos pe calul lui alb. Atunci am trăit dragostea aceea „primă“, cu sărutări pe bănci prin parc, cu ascunzişuri şi furişuri. Cu nopţi de amor furate şi cu drame ce