Despre cultura generală, se spune că este ceea ce rămâne, după ce ai uitat ceea ce ai învăţat.
Ne mândrim cu copiii noştri, care obţin laurii compeţiilor internaţionale (prea puţini, totuşi) şi ne întristăm când absolvenţii de facultate devin specialişti în ţările unde pregătirea profesională este susţinută în continuare spre performanță şi este răsplătită financiar.
Într-o vreme, m-am considerat un rebut al şcolii româneşti. De aceasta au avut grijă câţiva profesori să mă convingă. Până să înţeleg ce pot, a trebuit să devin matur, dar urmele lăsate în cei 12 ani de şcoală au rămas undeva în sufletul meu şi, uneori, încearcă să mai iasă.
Sunt mamă şi medic. Nu-mi doresc ca fiul meu să treacă prin acelaşi sistem de învăţământ şi, dac-aş putea, aş muta munţii din loc.
Ce-mi doresc pentru fiul meu? Să termine şcoala având cultură generală, nu fiind tobă de carte în domenii care s-ar putea să nu-i mai folosească ulterior.
Mi-aş dori, de exemplu, să înveţe istoria artei. Să recunoască după stil autorul unui tablou.
Mi-aş dori să înveţe istoria muzicii. În loc să cânte sau să solfegieze, mi-aş dori să asculte o simfonie. Poate, în felul acesta, la un moment dat, viitorii contribuabili la bugetul de stat nu vor asculta Wagner când sapă şanţuri, dar nici manele.
Din punctul meu de vedere, materii precum muzica, desenul sau educaţia fizică ţin de abilităţile native ale fiecăruia din noi. Şi, atunci, după ce scară le evaluez? Pot să pun o notă proastă, meritată de altfel, dar care îmi influențează media de admitere în liceu?
Da, este firesc să învăţ religie. Poate unii vor învăţa că e un păcat de moarte să minţi, să furi şi/ sau să ucizi. Dar de ce doar ortodoxie? Nu este oare un mijloc de îndoctrinare? Ce pot să fac dacă aleg să fiu ateu?
Sunt câteva lucruri despre care şcoala nu ne învăţă.
În 1977, am învăţat Constituţie
