General vs. specific, regional vs. local – în sănătatea publică. Care ar fi răspunsul „corect“ pentru România? (Dr. A. M.) Sănătatea publică a devenit o „industrie“ gigantică şi tentaculară în anii care au trecut de când William Welch a înfiinţat, în 1920, prima facultate din lume cu acest profil, la Johns Hopkins University, în Baltimore, Maryland. Încă de la început, disciplina s-a constituit în opoziţie cu medicina clinică, atât ca model de cunoaştere, cât şi ca model de organizare. O deosebeşte de medicina clinică obiectul major al activităţii (prevenirea răspândirii bolilor, nu vindecarea lor) şi tipul de intervenţie (autoritar, nu negociat cu cel care suferă). În general, promotorii şi practicienii sănătăţii publice „ştiu mai bine“ decât noi ce ne trebuie pentru a rămâne sănătoşi şi folosesc instrumentele de constrângere ale guvernelor pentru a-şi impune punctul de vedere. Programele de sănătate publică au inclus, în diferite ţări, eutanasia bolnavilor psihiatrici, castrarea chirurgicală sau farmacologică a unor categorii de criminali sau persoane cu diferite grade de retardare mintală, prohibiţia consumului de alcool şi distribuirea de seringi şi prezervative cetăţenilor dependenţi de droguri administrate intravenos. Ca orice activitate gândită şi administ Publicitate rată de oameni care văd mai degrabă pădurea, dar nu observă îndeajuns de aproape copacii, practica sănătăţii publice are un grad înalt de birocratizare. La acest moment, programele de sănătate publică din România sunt reglementate de instrucţiuni produse de Organizaţia Mondială a Sănătăţii, Uniunea Europeană şi tone de reguli autohtone, sperăm congruente cu cele ale superstructurilor amintite. Răspunsul corect pentru România îmi pare a fi general (nu specific) şi regional (nu local), prin stabilirea unui pachet de bază de măsuri de sănătate publică, aplicat uniform, serios şi res